ISTORIA SARMALELOR

Istoria sarmalelor

Specialiştii americani au decis că sarmalele sunt produse tradiţionale româneşti, prezentându-le într-un documentar preluat de către CNN, printre 12 feluri tradiţionale de Sărbători din întreaga lume.

Paternitatea sarmalelor este disputată de câteva ţări precum: Ungaria, Turcia, Polonia, Croaţia, Bosnia, România. Mai mult, în interiorul României, saşii şi maghiarii spun că au făcut sarmale înainte de români. Dar americanii au decis că sarmalele sunt produse tradiţionale româneşti. Le-au inclus pe o listă restrânsă a "celor mai tradiţionale mâncăruri de Sărbători", într-un documentar prezentat de portalul "Travel and leisure" care oferă informaţii de călătorie şi de petrecere a timpului liber pretutindeni pe glob (preluat de către CNN). Sarmalele românești au fost prezentate alături de alte 12 feluri tradiţionale de Sărbători din întreaga lume.

Oamenii din epoca de piatră au inventat, odată cu oala de lut, şi o serie de alte noi modalităţi de preparare a mâncărurilor, inclusiv a cărnii. Deci inventarea oalei în care se fierbea carnea a fost primul pas către diversificarea felurilor de mâncare. Aşa cum arată unele picturi rupestre foarte vechi, oamenii îşi înveleau bucăţile de carne în diferite frunze comestibile. Astfel, se poate spune că primele sarmale ar fi fost inventate de oamenii primitivi. Cum arătau acele sarmale, ce fel de carne se puneau în ele nu avem de unde să ştim pentru că nu există astfel de date. Dar istoria sarmalei este extrem de veche, existând dovezi că în mod sigur oamenii din perioada Epocii de Gheaţă cunoaşteau tehnica înfăşurării cărnii mărunţite în frunze. Aceasta înseamnă că sarmaua există de cel puţin 15.000 de ani. 

Aşa cum arată mai multe studii, nici nu era nevoie de o transmitere a tradiţiei învelirii cărnii tocate în frunze, deoarece oamenii au reinventat sarmaua şi în culturi izolate din diferite triburi din Jungla Amazonului şi Papua Noua Guinee. În triburi formate din copii alungaţi din unele triburi amazoniene, care nu ştiau cum se prepară mâncarea, s-a dovedit că aceştia au reinventat-o. Din acest motiv, ipoteza conform căreia indienii ar fi preluat o tradiţie foarte veche a gătitului sarmalelor nu are o susţinere reală. Dimpotrivă, s-a dovedit că, în India veche, cu 2.000 de ani înainte de Hristos, sarmalele au apărut chiar în triburi foarte izolate de junglă. De la aceste triburi se zice că ar fi preluat persanii sarmaua, care ar fi ajuns mai târziu în Europa prin Orientul apropiat.

Originea sarmalelor

Atât grecii, cât şi albanezii, bulgarii şi, nu în ultimul rând, croaţii şi turcii cred că ei sun inventatorii sarmalei. Denumirea de sarma, comună pentru români şi croaţi, este asemănătoare cu „sarmi” în bulgară şi „sarmalaki” în greacă. Aceasta nu spune însă nimic despre identitatea celor care au preluat primii acest deliciu culinar sau dacă au fost reinventate în zona balcanică de un popor anume.

Mai mult decât atât, sarmalele croate diferă de cele bulgăreşti aproape la fel cum diferă sarmalele olteneşti de cele moldoveneşti.

Mulţi cercetători nu exclud deloc ipoteza conform căreia sarmalele balcanice din sud ar avea o altă origine decât cele româneşti, care ar fi fost reinventate pe teritoriul ţării noastre. În sprijinul aceste ipoteze vine şi faptul că românii stau cel mai bine la capitolul creativitate din tot sudul şi sud-estul europei. Alegerea sarmalei ca mâncare naţională poate fi astfel o idee justă, deşi avem de-a face cu un preparat culinar prezent şi la vecinii noştri din Balcani.

Ingrediente

1 kg carne tocată amestec vită și porc,

2 verze murate,

3 cepe,

80 ml ulei,

200 g orez,

100 g bulion,

10 g delicat de legume,

cimbru,

sare,

mărar uscat.

Preparare

Se spală varza, se curăță de cotor, se aleg foile pentru sărmăluțe. Inima verzei se toacă mărunt și se așează pe fundul vasului împreună cu mărarul uscat. Ceapa se curăță, se spală, se toacă mărunt și se călește în ulei. Se adaugă orezul, bulionul, delicatul, și se lasă 2 minute pe foc. Se ia apoi și se lasă la răcit. Se adaugă carnea și cimbrul, sare după gust. Se amestecă bine. Această compoziție se împarte pentru fiecare foaie de varză, de mărimea unei caise. Se împăturesc sărmăluțele, introducându-se capetele în interior. Se așează în vas rânduri, rânduri de forma petalelor de floare. Deasupra se pune niște varză tocată. Se adaugă apă astfel încât să le acopere. Se introduc la cuptor și se lasă 2 ore. Dacă mai este nevoie se adaugă apă.

Servire

Se servesc alături de mămăliguță, smântână, ardei iute.

ISTORIA TARTEI

Istoria Tartei Tatin începe prin anul 1851 și este legată oarecum și de numele lui Napoleon al III-lea. Acesta a cumpărat în regiunea Lamotte-Beuvron din Sologne, un domeniu uriaș în care dorea să investească mult. Adaptându-se din mers schimbărilor, un localnic, Jean Tatin, și-a transformat propria casă în hotel, pentru a putea primi pe cei interesați de dezvoltarea regiunii. Hotel Tatin este locul în care s-a născut tarta.

Autoarea (Stephanie) este una dintre cele două fiice ale lui Jean Tatin, care au preluat hotelul după moartea tatălui lor. Aceasta, uitând într-o zi să prepare desertul, în grabă, a pus într-un vas tapetat cu unt merele şi zahărul, uitând de aluat. Când a scos merele de la cuptor să verifice dacă s-au făcut, şi văzând că acestea nu sunt prezentabile, le-a acoperit cu aluat. După ce le-a scos din cuptor, cu toate că a procedat invers, ea a insistat să le servească tartele clienţilor săi. Aceste tarte savuroase (cu reţetă inversată) au avut un asemenea succes, încât au ajuns să fie servite în cele mai mari restaurante.

Tartă cu dovleac

Dovleacul, aliment specific toamnei și îndrăgit pentru gustul dulce foarte plăcut, deține proprietăți nutritive cu beneficii multiple pentru sănătate. 

Suntem cu ochii pe el de cum apare în piaţă şi până se termină.

Astăzi vă prezint o delicioasă tartă cu dovleac!

Ingrediente aluat: (8 porţii)

320 g făină

100 ml ulei de măsline

120 ml apă

½ praf de copt

1 vârf de linguriță de sare

Umplutura:
dovleac ras

1 lingură zahăr

1 linguriţă scorţişoară

Mod de preparare

1. Facem un aluat din făină apă și ulei. Frământăm foarte puţin, strivind amestecul cu podul palmei de 5-6 ori, pentru ca aluatul să se omogenizeze. Formăm o minge de aluat, învelim în folie alimentară şi îl dăm la frigider minim 30 minute.

2.Scoatem aluatul cu 10 minute înainte de a-l întinde şi apoi îl punem cu tot cu formă înapoi la rece, până când îl băgăm în cuptor.

3.Coacem aluatul cam 15-20 de minute la 180°C (depinde foarte mult de cuptor–trebuie ca alatul să capete o nuanţă aurie).

4.După 15 minute scoatem aluatul şi adăugăm dovleacul călit (15 minute la foc mic cu 1 lingură de zahăr şi 1 linguriţă de scorţişoară). Am ras deasupra şi puţin aluat; dar merge şi fără.

5.Dăm la cuptor pentru 20 minute la foc mic. Scoatem tarta, o pudrăm cu puţină scorțișoară și o lăsăm să se răcească.

Beneficiile dovleacului

Acest rod principal al sezonului rece este surprinzător de bogat în antioxidanți și vitamine,  putând fi inclus în numeroase rețete sănătoase și apreciate.

Pe lângă faptul că furnizează un număr mic de calorii, dovleacul este o sursă generoasă de vitamina A, antioxidanți flavonoizi polifenolici și carotenoizi, nutrienți care s-au dovedit esențiali stării de sănătate în numeroase demersuri științifice de specialitate.

Beneficiile dovleacului pentru sănătate

- Îmbunătățirea vederii. 

- Stimularea pierderii în greutate. 

- Diminuarea riscului de cancer. 

- Protecția suplimentară a pielii. 

- Îmbunătățirea stării de spirit. 

- Refacerea mai rapidă după depunerea efortului fizic. 

- Întărirea sistemului imunitar.

SARBATOAREA SANZIENELOR

Ți-ai pus sub perna flori de sânziene! Ursitoarele spun că-ți vei visa alesul !

"Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească..." (Mircea Eliade - Noaptea de Sânziene)

    În fiecare an, pe 24 iunie, românii marchează sărbătoarea Sânzienelor. Noaptea ce precede această zi se crede că este magică - minunile sunt posibile, forțele benefice, dar și cele negative ajung la apogeu. În Moldova, creștinii ortodocși se roagă la moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Ei speră că vor scăpa astfel de necazuri și de boli.

    Legendele spun că Sânzienele sunt niște fete foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii. Ele se prind în horă și "dau puteri" deosebite florilor și buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile. În popor se crede că în noaptea Sânzienelor zânele zboară prin aer sau umblă pe pământ. Ele cântă și împart rod holdelor, femeilor căsătorite, înmulțesc păsările și animalele, tămăduiesc bolnavii, apără semănăturile de grindină. Dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără, devenind surate bune cu înrăitele Iele sau Rusalii. Sânzienele se răzbună pe femeile care nu țin sărbătoarea de pe 24 iunie, pocindu-le gura. Nici bărbații nu scapă ușor. Pe cei care au jurat strâmb vreodată, sau au făcut alt rău, îi așteptă pedepse îngrozitoare, despre Sânziene știindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate. 

Sânzienele reprezintă și un prilej de întâlnire a tinerilor ce doresc să-și unească destinele, o sărbătoare a iubirii, cinstită cum se cuvine, cu cântec și joc. În ajunul Sânzienelor, fetele și băieții care urmează a se căsători se adună spre seară în sat. E veselie, voie bună și toată lumea e cu sufletul deschis. Se țin bâlciuri cu tiribombe și călușei. Flăcăii aprind ruguri. Fetele mari culeg de pe câmp flori de sânziene și împletesc cununi. Apoi aruncă peste case coronițele. Dacă se lovesc sau se agață de horn, vestesc o cununie apropiată. În zorii zilei flăcăii se adună în cete și străbat satele, cu flori de sânziene la pălării. Se alege "Drăgaica". Este propusă una dintr-un grup de șapte fete. Ea trebuie să fie cea mai frumoasă, cea mai cuminte și cea mai bună dintre fetele satului. Va fi împodobită cu spice de grâu. Celelalte tinere se îmbracă în alb. Astfel format, alaiul Drăgaicei pornește prin sat și pe ogoare. La răscruci fetele fac o horă și cântă voioase. Adesea "Drăgaicele" sunt confundate cu "Sânzienele". După unii specialiști, sărbătoarea Sânzienelor își are originea într-un cult geto-dacic străvechi al Soarelui. Aceste personaje au fost adesea reprezentate de traci înlănțuite într-o horă care se învârtește amețitor.
     Ceremonialul cuprinde apoi întreg satul. Gospodarii primesc câte un spic de grâu, pe care îl așează pe grindă, în șură. Ei speră că până la acea înălțime să li se adune grânele. Bătrânii vorbesc ca în noaptea de Sânziene, ielele se adună și dansează în pădure. Cine le vede rămâne mut pentru totdeauna sau damblagește. Tot ei cred că cine nu respectă Drăgaica poate avea parte de multe nenorociri: cel care spală, coase sau mătură în acea zi poate muri fulgerat. În popor se spune că fetele care vor să se mărite repede trebuie să se spele cu rouă. Însă, pentru ca acest  ritual să aibă efectul scontat, se respectă anumite condiții: în zori, din locuri necălcate, babele strâng rouă Sânzienelor într-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi o storc într-o oală nouă. În drum spre casă, ele nu vorbesc deloc și mai ales nu trebuie să întâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea sunt împlinite, cine se spală cu roua respectivă va fi sănătos și drăgăstos peste an. Femeile măritate pot face și ele acest ritual, ca să fie iubite tot anul de soț și să aibă copii frumoși și sănătoși.

     

COLIVA - semnificatii religioase si istorie

       Coliva, semnificații religioase și istorie

Grâul fiert este hrană curată pentru trupul şi sufletul credincioşilor. Iisus i-a sfătuit pe apostoli să preţuiască bobul mărunt, care moare îngropat în pământ, dar "va aduce roade". Aşa şi trupul care piere dezleagă sufletul să urce spre Împărăţia lui Dumnezeu.

         Coliva, făcută din grâu zdrobit şi fiert, îndulcit cu miere, a fost darul Domnului pentru creştinii din Constantinopol, prigoniţi de împăratul Iulian Apostatul. La vremea aceea, în anul 361, când Iulian a urcat pe tronul Imperiului Bizantin, a încercat să reinstaureze păgânismul şi să diminueze puterea clerului creştin. Renunţase la credinţa în Dumnezeu cu zece ani în urmă, atras fiind de credinţele orientale şi de practicile magice. Se închina idolilor şi îi alunga pe creştini din lăcaşurile lor de rugăciune. Se spune că, în cel de-al doilea an al domniei sale scurte, Iulian a dat ordin guvernatorului oraşului să stropească bucatele din piaţă cu sângele jertfit idolilor. Împăratul voia să îi sfideze şi să îi bat jocorească pe credincioşii care, fără ştirea lor, ar fi păcătuit mâncând bucatele prihănite. Dar Dumnezeu l-a trimis pe sfântul Teodor Tiron să îi apere pe creştini, să nu se abată de la credinţa lor. Chiar în prima săptămână a Postului Mare, sfântul i-a apărut în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului şi i-a poruncit să îi înveţe pe toţi credincioşii să nu cumpere nimic de mâncare din pieţele oraşului. Tot el i-a învăţat, ca să nu sufere de foame, să mănânce grâu fiert, îndulcit cu miere. O hrană simplă, curată şi îndestulătoare, căreia sfântul i-a spus colivă. Nu mult dupăminunea care i-a salvat pe credincioşii din Constantinopol, a fost rânduită în calendar sărbătoarea Sf. Mare Mucenic Teodor în prima sâmbătă a Postului Mare, numită şi sâmbăta colivelor.

   Ingredinente:
 1 kg de grâu (arpacaş); 1-2 Kg de nuci; 200-250 g de zahăr; coajă de la 1-2 lămâi şi de la 1/2-1 portocală, ce nu au fost tratate; scorţișoară; rom sau altă esenţă; zahăr pudră şi, facultativ: cacao, bomboane, miere...

     Coliva se prepară în doi timpi. Primul timp este seara înainte de a merge la biserică, când se fierbe grâul, iar cel de-al doilea timp este de dimineaţă, chiar în ziua în care urmează să fie adusă ca ofrandă la biserică şi de aceea trebuie prevăzută cam o oră pentru această ultimă preparare (depinde cât de mult timp stăruiţi pentru a o orna).

Primul timp, seara

     Grâul se alege, îndepărtându-se pleava şi bucăţelele de grâu sparte. După aceea se spală în 9 ape călduţe (corespunzătoare celor 9 cete îngereşti) şi se pune la fiert în 3 litri de apă, de preferinţă într-o oală de teflon. Focul este la început potrivit de mare, iar când începe să fiarbă apa, se dă mai mic. În timpul fierberii nu se amestecă cu lingura, ci se mişcă oala din când în când, astfel ca grâul să nu se lipească. Se ţine pe foc pânăce apa scade şi, când apa a scăzut aproape complet, se adaugă puţină sare şi zahărul, amestecându-se uşor cu lingura de lemn. Se mai lasă 5-10 minute până când nu mai este apă, iar bobul de grâu este "înflorit". După fiert, grâul se răstoarnă într-o oală smălţuită şi se acoperă cu un ştergar umed pentru a nu face coajă. Tot seara puteţi curăţa nucile de coajă, astfel încât să aveţi o farfurie adâncă plină de mieji. Jumătate din ei se dau prin maşina de. Cealaltă jumătate din miejii de nucă se vor tăia cu cuţitul în bucăţele mai mici.

Al doilea timp, de dimineaţă

Dacă s-a format coaja la grâu, se îndepărtează. Se adaugă miejii de nucă ce au fost sfărâmaţi şi cam un sfert din cantitatea de nucă ce a fost dată prin maşină. Se aromatizează adăugându-se coaja de lămâie dată prin răzătoarea mică. (Se poate adăuga în egală măsură şi coaja de la o jumătate de portocală). Se mai adaugă o sticluţă de esenţă de rom (sau, dacă nu avem, o altă aromă) şi scorţişoară . Se gustă şi, dacă nu este destul de dulce, se pot adăuga o lingură-două de miere. Toată compoziţia se frământă bine cu mâna şi se aşează pe platouri, nivelându-se bine. Se adaugă pe deasupra restul de nucă măcinată astfel încât să fie un strat destul de gros, pentru ca zahărul farin ce se va pune pe urmă să nu se umezească. Printr-o strecurătoare mică se pudrează pe deasupra zahăr farin până ce se acoperă toată nuca. Se nivelează cu ajutorul unei foi albe de hârtie care se aşază pe deasupra şi se presează uşor cu mâna. După ce s-a omogenizat suprafaţa, se formează o cruce din jumătăţile de nucă păstrate. Se poate însă să se facă o cruce şi din cacao, folosindu-se un şablon. Dacă preferaţi, puteţi folosi pentru decorare bomboane etc...

  
   

SIMBOLURI PASCALE

De ce ciocnim ouă de Paști?

Vopsitul ouălelor vine din Persia, din vremuri imemoriale, iar primul ou vopsit de care se știe era unul de struț, în Cartagina.

"Cartagina ne aduce efectiv proba primului ou încondeiat, mai precis descoperirea Oului de struț punic, sec. IV-III î.Hr.

Dar, nu știm exact dacă astăzi oul încondeiat din zona sud-est europeană trebuie să ne ducă cu gândul la Cartagina. Creștinismul pare că ar fi moștenit tradiția aceasta din Persia pre-islamică, la fel cum și tăierea mieilor pare să fie mai curând un reflex din Vechiul Testament", arată Daniela Dumbravă.

Ce trebuie să știm despre Oul de Paști?

Imaginați-vă oul un soi de Bing Bang al cosmosului de unde, la momentul oportun, expandează nu numai existența în sine dar și derivatele ei mitice, culturale și religioase. Atât cosmologiile moderne, mai ales fizicienii și astrofizicienii contemporani nouă, cât și cele mitologice sunt laboratoarele utopice ale prinderii sensurilor și informațiilor originii universului.

Oul este informație germinală pentru multe mitologii: vedică, taoistă, babiloniană, orfică, polineziană, finlandeză și așa mai departe. Acest sens generic al oului, nici folclorul românesc nu-l ratează, așa cum bunăoară ne arată culegerile de literatură veche și populară de la noi.

Poate că cel mai adecvat timpului pascal, semnificația oului se așeaza chiar în preajma timpilor echinocțiului de primăvară în religiile monoteiste, dar nu exclusiv, de exemplu zoroastrismul ce cuprinde elemente monoteiste dar și dualiste. De ce? Pentru că trecerea de la un an la altul, re-înnoirea cosmică sau ciclicitatea timpului se celebra mai cu seamă în această perioadă de trecere.

Cuvântul ebraic Pesah sau Pesach, încorporează din plin această semnificație pentru religia Mozaică. În Zoroastrism, celebrarea sărbătorii Nawruz (noua zi) dedicată lui Ahura Mazda, divinitate centrală a pantheonului iranian pre-islamic, este poate exemplul cel mai relevant pentru o arheologie a obiceiului încondeierii oului.

Cu ocazia acestei sărbători, gospodinele curățau casa, bărbații cap de familie erau perfecți amfitrioni, regii promulgau legi îngăduitoare amnistii și, în fine, toată lumea făcea schimb de daruri. Toate acestea se păstrează și în Creștinism, chiar dacă semnificația lor este diferită.

Cât de vechi e obiceiul vopsirii oului?

Cartagina ne aduce efectiv proba primului ou încondeiat, mai precis descoperirea Oului de struț punic, sec. IV-III î.Hr. Dar, nu știm exact dacă astăzi oul încondeiat din zona sud-est europeană trebuie să ne ducă cu gândul la Cartagina. Creștinismul pare că ar fi moștenit tradiția aceasta din Persia pre-islamică, la fel cum și tăierea mieilor pare să fie mai curând un reflex din Vechiul Testament, însă cel mai aproape cronologic și spațial ar fi cultura creștină de sorginte slavă, anume grupurile etnice supranumite pisanka, celebre pentru pictarea și vopsirea ouălelor.

Ce știm despre sacrificarea mieilor?

În cartea Exod, capitolul 12, în mod explicit, Dumnezeu îi poruncește lui Moise și lui Aaron, aflați în Egipt: "Luna aceasta (i.e. Nisan) să fie pentru voi începutul lunilor (al anului), să fie întâia între lunile anului. Vorbește deci la toată obștea fiilor lui Israel și spune-le: - În ziua a zecea a acestei luni, fiecare cap de familie să ia câte un miel; un miel pentru fiecare casă.

Mielul să fie de un an, parte bărbătească și fără meteahnă; veți lua fie un miel, fie un ied. Să-l țineți până în ziua a paisprezecea a acestei luni (i.e. Nisan) și atunci toată adunarea obștii fiilor lui Israel să-l înjunghie spre seară. Să ia din sângele lui și să ungă amândoi stâlpii ușii și pragul de sus, în casele unde-l vor mânca. (...) să o mănânce cu azima (i.e. matzot) și ierburi amare (...) numai fript".

Celebrarea Pesah-ului, între 14-21 ale lunii Nisan, care etimologic marchează numirea primei luni a primăverii, a apariției primelor fructe și este prima lună a calendarului religios ebraic, semnifică ieșirea evreilor de sub robia egipteană conduși de către Moise.

Aceasta reprezintă o primă bază culturală manifesta atât prin marcarea cu sânge a spațiului domestic în semn de delimitare de tot ceea ce este străin de sfințenia și sensul pascal evreiesc, dar și de a păși cu bun augur în noul an religios, regenerați interior și împăcați cu tot ceea ce ne este exterior.

Preluarea oului și a sacrificării mieilor de la evrei s-a făcut pentru că noua religie a preluat întregul patrimoniu de credințe ale iudaismului și se consideră adevaratul iudaism, la început, sau Creștinismul a apărut ca o religie complet nouă care a preluat simboluri din mai multe zone și religii cu care era contemporană? Sau a venit cu propriile simboluri, diferite de alte simboluri, cum e cazul crucii?

Pentru creștinism, din perspectiva culturală, toate acestea nu sunt neapărat diferite gândind că lui Dumnezeu întotdeauna îi aducem o jertfă, doar că se răstoarnă complet paradigma: Dumnezeu însuși aduce o jertfă umanității, pe Iisus cel ce le spune celor aflați cu el pe Muntele Măslinilor: "Adevăr, adevăr vă spun: Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt!". Mielul pentru creștini este Iisus din Nazaret, Fiul Omului, Salvatorul lumii luată ca întreg: lumea văzută (cosmosul și întreaga umanitate, înainte și după Iisus) și lumea nevăzută (stihiile) și Fiul Tatălui Celui Nevăzut, Dumnezeu.

Iconografia paleocreștină îl reprezintă pe Iisus atât înăuntrul unei mandorle, un contur elipsoidal care circumscrie întregul corp, așa cum una din scenele iconografice în mozaic în Biserica Santa Maria Maggiore, Roma, înfîțișează deopotrivă pe Aaron și pe Moise. În cazul lui Iisus Hristos, iconografia îl reprezintă înăuntrul mandorlei în trei momente cruciale: Schimbarea la Față, Pogorârea la Iad (unde Adam și Eva sunt trași afară din Iad) și Înălțarea Sa la Tatăl. Iconografic, îl vedem pe Iisus în viscerele pământene, în cele sub-pământene și în cele cerești.

Mandorla nu este departe de ou, daca dorim să vedem și astfel înlăuntrul lumilor. Ciocnitul oualelor poate să aibă în centru exact această semnificație: ruperea separației dintre lumea celestă, terestră și subterană. Hristos este pecetea acestor lumi, mai precis patimile sale și misiunea sa de a ne scoate din robia simțuală - ruperea omului de dragostea divină - și de a ne face dumnezei, recăpătând asemănarea cu Dumnezeu.

De asemenea, o icoana de secol VI, parte componentă a Tezaurului Mănăstirii Sf. Ecaterina din Sinai, reprezintă aproape insesizabil, tot înlăuntrul mandorlei, pe Iisus-făt, adică în pântecele Maicii Domnului. Privitorul este izbit de unicitatea acestei reprezentări a lui Iisus în stare embrionară unde placenta este reprezentată de mandorlă. Și Rugul Aprins ne apare iconic tot sub forma unei mandorle, focul nestins dintr-un arbust, iar înlăuntrul acestui foc ce nu arde dar care este aprins stă Maica Domnului.

Mănăstirea Antim posedă o icoană minunată a Rugului Aprins și acolo este un miracol pentru că totul gravitează în jurul unui mare ierarh, Antim Ivireanul. Asadar, revenind, Iisus întrupat în lume este jertfa lui Dumnezeu, este noul Legământ pe care Domnul îl face cu umanitatea, iar nu numai cu poporul evreu. De aceea cultural vorbind, este complet diferit de ceea ce astăzi celebrează prin Pesah comunitățile ebraice.

Când au apărut mielul și oul în Creștinism și cât de repede au fost preluate în noua religie apărută în Israel, dupa venirea lui Iisus Hristos?

Primele comunitati, asa zis crestine, sunt chiar comunitatile ebraice, desigur cele care il accepta pe Iisus ca Christos sau Mesia, iar ritualul pascal nu avea cum sa fie diferit in acceptiunea domestica a sa: pregatirea mieilor si a azimei, ierburile amare prezente pe masa oricarui evreu in acea vreme, matzot-ul insa (sau azima) devine painea nedospita franta de mainile lui Iisus, iar vinul din carafa, sangele Celui ce se va jertfi pana la sfarsitul veacurilor, Christos.

Oul, luat separat, nu apare in textele ebraice ce reglementeaza ritualul pascalic, haggadah, pentru ca nu este un aliment introdus nici in textul liturgic ebraic, insa este un aliment ce intra in meniul evreilor askhenazi pentru ca indicatiile rabinice il recomanda ca fiind "rotund intocmai ciclului vietii", este un aliment demn de a reprezenta "sacrificiul sarbatorii" si, in fine, este un aliment ce genereaza viata. Un rabin ultra-ortodox va fi contrar acestei recomandari caci nici Talmud-ul nu are prescriptii stricte legate de ou si Pesah.

Acum, revenind, evreii din Iudeea de pana la caderea celui de-al doilea Templu (70 d. Hr.), implicit evreii botezati si micile comunitati de crestini din Orientul Apropiat, vor fi fost lipsiti de oul de Paste pentru simplul fapt ca in prescriptiile haggadah cele mai apropiate lor din perspectiva cultuala, nu exista. Mielul si-l putea permite doar cei ce erau din asa zisa clasa medie, saracii mancau porumbei.

Mai tarziu va fi aparut si oul, insa ganditi-va ca registrul traditiei incondeierii oului apartine mai curand spatiului persan si ca, foarte probabil, din Persia spre estul-europei si, ulterior, in toata Europa, va fi aparut aceasta traditie, intr-o cronologie pe care o vad mai curand tarziu antica si medievala, decat timpuriu antica. Asta legat de ou. Mielul pentru aceste comunitati crestine timpurii in zona Orientului Apropiat si, in cam toata Asia, nu are de ce sa lipseasca de pe masa festiva pascala. Desigur, spuneam mai devreme, paradigma teologicase schimba daca gandim ce este jertfa pentru crestini.

Din punct devedere al cultului, lumea crestina se va maturiza dupa secolul al IV-lea, insa tot in Israel, mai precis inlauntrul manastirii Sf. Sava, locul unde a aparut liturghia Sf. Ioan Gura de Aur si o prima forma a Triodului. De la Sf. Sava se difuzeaza si se intregeste in Constantinopol, iar mai apoi in tot Bizantul, ajungand pana la noi. Desigur, va raspund astfel, doar pentru ca m-ati intrebat de Crestinism in succesiunea religiei Mozaice.

Cum au preluat românii aceste obiceiuri?

În bogația imensă a folclorului românesc și a celui sud-est european pot fi sondate cu totul alte căi de a ajunge la oul încondeiat, dar nu pe o filieră cronologică. Există cronici ce amintesc de acest obicei la români, toate asimilate Paștelui. Foarte interesant, încondeierea oului este văzută întocmai pictării icoanelor, tincturile folosite fiind extrase din foi de ceapă, de tei, frunze de mesteacăn.

Gorovei este cel ce culege și dedică un intreg volum acestor tradiții, cred că este interesant să exemplificăm: pretutindeni, la români, acei ce se duc la Înviere, se spală cu apă proaspătă în care s-a pus măcar un ou roșu și câțiva bani de aur sau de argint. Oul roșu însemnează ca sa fie ușori și sănătoși ca oul, iar banii, ca să le meargă bine peste tot anul, și să fie curați ca argintul sau ca aurul. Aceasta se face și în ziua de Paști, înainte de a merge la biserică; cu ouă roșii se fac descântece pentru dureri de dinți, de urechi sau de gât.

Mânjilor li se leagă de gât un găvan de lingura folosită la înroșirea ouălor, existând credința că astfel vor fi feriți de rele.

Ouăle roșii de pichire se întrebuințează ca leac pentru mușcătura de șarpe și în farmece de dragoste.

Ștergarul cu care au fost șterse ouăle abia înroșite se păstrează un an pentru că e bun la durerea de urechi. 

http://www.ziare.com; www.stiripesurse.ro

Drobul de miel

   

   Unul dintre felurile de mâncare nelipsite de pe masa oricărui român în zilele de Paşte este drobul. O variantă a preparatului românesc se întâlneşte la scoţieni şi se numeşte haggis, cu menţiunea că acela este fiert în burtă de oaie şi nu conţine cantitatea impresionantă de verdeţuri precum drobul românesc.

     Bunătatea pe care o punem pe masă şi o numim drob de miel are ca ingrediente principale măruntaiele acestui animal adică: ficat, plămâni, inimă şi rinichi, la care se adaugă cantităţi mari de ceapă verde, mărar, pătrunjel, usturoi şi leuştean. De asemenea, pentru preparare mai avem nevoie de pâine înmuiată în lapte.

     Măruntaiele se fierb după care se trec prin maşina de tocat. Se adaugă sare şi piper şi se amestecă cu verdeaţa tocată şi ea. Prapurul mielului se pune în tavă şi se toarnă amestecul de carne.

     O variantă de preparare este cea cu aluat în loc de prapure, însă în mai toate variantele culinare se aşază în mijloc ouă fierte.

     Drobul de miel este un fel de mâncare foarte apreciat la noi, care se serveşte în timpul Sărbătorilor Pascale, alături de pasca cu brânză şi ouă roşii.

     În SUA însă, un astfel de preparat este interzis deoarece conţine plămâni de oaie, organe considerate toxice pentru sănătatea umană.

     Pentru creştini, sacrificarea mielului de Paşte semnifică jertfa lui Hristos pentru salvarea neamului omenesc. După alţii, obiceiul sacrificării acestui animal ar fi fost specific păstorilor din Orient care se mutau din loc în loc alungaţi de secetă. Ei sacrificau un miel înainte de plecare având credinţa că vor fi feriţi în acest fel de spiritele rele, în timpul călătoriei. Cu sângele mielului, ungeau stâlpii şi beţele de la corturi.

 

 Sursa: historia

 

„Marghilomana“, cafeaua cu rom sau coniac

     Cafeaua este una dintre cele mai răspândite licori aromate, pe care o sorb cu nesaţ atât bogaţii, cât şi oamenii de rând de peste tot din lume. Se prepară în nenumărate feluri, cu lapte, cu frişcă sau cu rom. Fiecare ţară are specialitatea ei de cafea, România mândrindu-se cu renumita „marghilomană“, care a intrat în vocabularul uzual după Primul Război Mondial.
     Alexandru Marghiloman (1854-1925), om politic, jurist, lider conservator şi unul dintre cei mai mari moşieri ai ţării, era un mare băutor de cafea. Într-o zi, când se afla la vânătoare, a cerut să i se facă una. Nefiind pregătit cu toate cele trebuincioase unei cafele, valetul a improvizat, punând, în loc de apă, coniac. Astfel s-a născut „marghilomana“.
     După Primul Război Mondial, la Capşa, rafinaţii aristocraţi cereau „un marghiloman“, „două marghilomanuri“ sau „o marghilomană“. Tot în acele vremuri, la Hanul lui Manuc, în „Sala Domnească“, unde aveau loc baluri mascate şi serate mondene, la care se serveau platouri cu peşte sau cu felii de friptură rece de mistreţ, însoţite de vin alb sec şi vin negru, cafeaua Marghiloman era la mare cinste.

    „Marghilomana“ este, de fapt, o cafea turcească, fiartă cu rom sau coniac. Era servită în ceşti foarte mici, fără toartă, cunoscute sub numele de „filigeană“. Cafeaua se fierbea în ibrice aşezate pe nisip încălzit cu cărbuni. În filigeană, boierul Marghiloman adăuga un strop de rom Jamaica sau de coniac foarte fin. Astăzi, există mai multe feluri de a prepara această cafea, nelipsit din toate fiind romul sau coniacul. La foc mic, se pun la fiert într-un ibric 100 ml de coniac şi două linguriţe de zahăr. Când amestecul dă în clocot se adaugă şi trei linguriţe de cafea. Se trage ibricul, se acoperă şi, după circa 2-3 minute, când cafeaua cade la fund, licoarea rezultată se pune într-o ceaşcă. Un alt mod de preparare constă într-o ceaşcă cu apă, care se pune la fiert, tot în ibric, cu o linguriţă de zahăr. Când apa dă în clocot, se adaugă romul şi cafeaua. Se serveşte fierbinte, cu un… trabuc.
sursa: historia

Sandvişul - mâncarea unui Lord

Pâinea care „împachetează“ bucăţi de carne, asezonate cu verdeţuri şi legume – iată o „delicatesă“ pe care omul o cunoaşte din antichitate. Şi totuşi, denumirea celebrelor felii de pâine care ascund un amestec dibaci pregătit este de dată relativ recentă.

În secolul I î.Hr., combinaţia de nuci şi mere strivite, mirodenii şi vin, pusă între lipii, era mâncarea de bază a evreilor care construiau oraşele egiptene; ea este considerată, de altfel, precursoarea sandvişurilor din ziua de azi.

Apoi, în perioada medievală, felii zdravene de pâine erau folosite pe post de farfurii, deasupra cărora se puneau bucăţi de carne. La final, „farfuria“ era mâncată sau aruncată, în funcţie de cât de sătul era meseanul.

Legenda spune că lordul John Montagu, al IV-lea Earl de Sandwich (1718-1792), a cerut să-i fie adusă, aparent pentru a nu se ridica de la masa unde juca cărţi, „o bucată de carne de vită, puţin sărată, între două felii de pâine“, pentru ca grăsimea să nu i se lipească de mâini.

„Bucăţile de carne caldă“ – cum apar în jurnalul istoricului Edward Gibbon, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea – au păstrat numele lordului, nu pentru că el ar fi inventat acest fel de mâncare, ci mai degrabă datorită popularităţii lui în rândul prietenilor lordului Sandwich (care au început să comande: „daţi-mi la fel ca lui Sandwich!“).

John Montagu, al IV-lea Earl de Sandwich

Înainte de a i se da numele lordului, felul de mâncare apare consemnat în istoriile vremii drept „pâine şi carne“ sau „pâine şi brânză“.

În SUA, sandvişul a fost introdus în 1840 de englezoaica Elizabeth Leslie, care menţiona, în cartea ei de bucate Instrucţiuni pentru bucătărie, o reţetă de sandvişuri cu şuncă (principala diferenţă între sandvişurile americane şi cele britanice – la care se folosea orice fel de carne).

Cu timpul, masa de seară s-a servit din ce în ce mai târziu în zi, supele calde au fost înlocuite, treptat, cu feluri de mâncare uşor de preparat, făcute din resturi.

La începutul anilor 1900, acest fel de mâncare era atât de des întâlnit în dieta americanilor, astfel încât brutăriile au început să vândă pâine feliată pentru a uşura realizarea sandvişurilor. Astfel, de pe masa unui lord, sandvişul a devenit un fel de mâncare uşor de făcut, uşor de luat la pachet, mâncarea preferată a şcolarilor şi a muncitorilor de pretutindeni, cel mai răspândit fel de sandviş american fiind cel făcut din şuncă, salată verde şi felii de roşie.

Sursa: historia, topfoodfacts.com

Senzualitate şi eleganţă - catifeaua

Senzualitate şi eleganţă.

Procesul de fabricaţie al unuia dintre cele mai luxoase materiale din istoria modei a fost timp de secole un secret bine păstrat. Curbele şi faldurile graţioase au acoperit mai ales şoldurile domniţelor. Nici domnii din marea aristocraţie nu au rămas indiferenţi în faţa moliciunii şi coloritului bogat al catifelei.

Suficient de grea pentru a aluneca elegant în curbe şi falduri, catifeaua a fost de la început unul dintre cele mai luxoase materiale produse vreodată. Nici nu este de mirare, din moment ce multă vreme a avut la bază mătasea.

Nu se ştie exact cine a fabricat primul metru de catifea, însă istoricii presupun că este vorba despre vreun oraş aflat pe Drumul Mătăsii. Firele aşezate perpendicular şi tăiate scurt printr-o tehnologie manuală datată acum 2000 de ani î.Hr au sedus prin atingere, dar şi prin culoare multe minţi şi buzunare aristocrate.

Jocul de lumini şi umbre, precum şi bogăţia culorilor au făcut ca alături de aur şi bijuterii, catifeaua să fie o preţioasă comoară în vistieriile celor cu stare. Un personaj despre care se spune că deţinea sute de baloţi de catifea a fost Harun al Rashid.

Kasmir

Multă vreme catifeaua a provenit din ţările Orientului Mijlociu, modul în care se obţinea materialul fiind un secret bine păzit şi transmis din tată în fiu, în interiorul breslelor.

Suport pentru pictura religioasă

Catifeaua a fost folosită şi ca suport pentru pictură, în special catifeaua neagră, datorită contrastelor strălucitoare formate cu alte culori. Specialiştii susţin că pictarea catifelei era o tehnică antică originară din Kasmir şi a fost folosită în realizarea portretelor religioase, mai ales de către locuitorii Caucazului şi de preoţii ortodocşi ruşi.

Marco Polo a fost cel care a adus în Europa procedeul picturii pe catifea, unele dintre operele lui găsindu-se şi astăzi în Muzeul Vaticanului.

Din 1266, mulţi artizani din Turcia, Grecia şi Cipru au fost nevoiţi să migreze în interiorul Europei aducând cu ei şi secretul fabricaţiei catifelei. Majoritatea s-au stabilit în Luca, un oraş din Italia, care devine astfel unul dintre cele mai mari centre de producţie textilă. Curând, fabricarea catifelei se răspândeşte în ţări din nordul şi vestul Europei. În Spania se afla cel de-al doilea centru de producţie de catifea, breasla celor care se ocupau cu acest meşteşug devenind una dintre cele mai prospere din acele timpuri.

Prima referire la catifea în Anglia datează din 1278, când croitorul regal a cheltuit 100 de şilingi pentru a procura material necesar capitonării scaunelor şi paturilor din castelele monarhice.

În Evul Mediu, catifeaua era importată din Orientul Mijlociu şi era des folosită pentru capitonarea scaunelor, confecţionarea draperiilor, dar şi pentru obţinerea diferitelor articole de îmbrăcăminte pentru aristocraţia bogată a lumii. Costurile erau, fireşte, exorbitante. Catifeaua a ajuns în Europa în anii 1500, devenind rapid simbolul nobilităţii, fiind stofa de bază din care erau croite trenele regilor şi rochiile reginelor.

Din Evul Mediu şi până în Renaştere, catifeaua a fost fabricată mai ales din mătase. Pentru a mai reduce din costuri, meşterii au încorporat, ocazional, şi alte tipuri de fire. Cânepa a fost una dintre ţesăturile care au intrat în combinaţie cu mătasea, dar şi bumbacul a fost folosit în acest scop. Secretul de fabricaţie a materialului a fost ascuns până în momentul în care Napoleon a desfiinţat breslele în timpul Revoluţiei Franceze.

Catifea din fibre sintetice

Catifeaua a rămas unul dintre materialele luxoase, destinate nobilimii avute, până în anii revoluţiei industriale. După cel de-Al Doilea Război Mondial, catifeaua începe să fie obţinută din fibre sintetice, ca substitut pentru mătase, ceea ce a făcut ca materialul să devină foarte accesibil.

Până astăzi, catifeaua şi-a păstrat farmecul şi seducţia. Ea este o prezenţă obişnuită pe podiumurile de modă. O singură piesă de catifea poate da ţinutei un aer de eleganţă aparte.

Desingneri importanţi precum Yves Saint Laurent, Mark Jacobs, Sonia Rykiel, Versace sau Armani au făcut din catifea un lait-motiv, transformând-o în pantaloni, paltoane, veste, sacouri, fuste sau chiar rochii de seară.

Piesele de rezistenţă văzute acum pe marile podiumuri de modă sunt rochiile opulente din catifea în contrast cu alte materiale vaporoase, precum tulul sau satinul.

Obiectele de îmbrăcăminte din catifea pot fi purtate astăzi atât seara, cât şi pe parcursul întregii zile. Pantalonii se pot asorta la orice, inclusiv la materiale delicate precum mătasea sau în contrast cu blana sau pielea. Fustele, rochiile sau topurile, de asemenea. În ceea ce-i priveşte pe domni, şi ei au în dulapurile de haine măcar un sacou dacă nu de catifea, măcar de velur, fratele mai mic al catifelei.

sursa: historia, wikipedia