De ce ciocnim ouă de Paști?
Vopsitul
ouălelor vine din Persia, din vremuri imemoriale, iar primul ou vopsit de care
se știe era unul de struț, în Cartagina.
"Cartagina
ne aduce efectiv proba primului ou încondeiat, mai precis descoperirea Oului de
struț punic, sec. IV-III î.Hr.
Dar, nu știm exact dacă
astăzi oul încondeiat din zona sud-est europeană trebuie să ne ducă cu gândul
la Cartagina. Creștinismul pare că ar fi moștenit tradiția aceasta din Persia
pre-islamică, la fel cum și tăierea mieilor pare să fie mai curând un reflex
din Vechiul Testament", arată Daniela Dumbravă.
Ce trebuie să știm despre Oul de Paști?
Imaginați-vă
oul un soi de Bing Bang al cosmosului de unde, la momentul oportun, expandează
nu numai existența în sine dar și derivatele ei mitice, culturale și
religioase. Atât cosmologiile moderne, mai ales fizicienii și astrofizicienii
contemporani nouă, cât și cele mitologice sunt laboratoarele utopice ale
prinderii sensurilor și informațiilor originii universului.
Oul
este informație germinală pentru multe mitologii: vedică, taoistă, babiloniană,
orfică, polineziană, finlandeză și așa mai departe. Acest sens generic al
oului, nici folclorul românesc nu-l ratează, așa cum bunăoară ne arată
culegerile de literatură veche și populară de la noi.
Poate
că cel mai adecvat timpului pascal, semnificația oului se așeaza chiar în
preajma timpilor echinocțiului de primăvară în religiile monoteiste, dar nu
exclusiv, de exemplu zoroastrismul ce cuprinde elemente monoteiste dar și
dualiste. De ce? Pentru că trecerea de la un an la altul, re-înnoirea cosmică
sau ciclicitatea timpului se celebra mai cu seamă în această perioadă de
trecere.
Cuvântul
ebraic Pesah sau Pesach, încorporează din plin această semnificație pentru
religia Mozaică. În Zoroastrism, celebrarea sărbătorii Nawruz (noua zi) dedicată
lui Ahura Mazda, divinitate centrală a pantheonului iranian pre-islamic, este
poate exemplul cel mai relevant pentru o arheologie a obiceiului încondeierii
oului.
Cu
ocazia acestei sărbători, gospodinele curățau casa, bărbații cap de familie
erau perfecți amfitrioni, regii promulgau legi îngăduitoare amnistii și, în
fine, toată lumea făcea schimb de daruri. Toate acestea se păstrează și în Creștinism,
chiar dacă semnificația lor este diferită.
Cât de vechi e obiceiul vopsirii oului?
Cartagina
ne aduce efectiv proba primului ou încondeiat, mai precis descoperirea Oului de
struț punic, sec. IV-III î.Hr. Dar, nu știm exact dacă astăzi oul încondeiat
din zona sud-est europeană trebuie să ne ducă cu gândul la Cartagina. Creștinismul
pare că ar fi moștenit tradiția aceasta din Persia pre-islamică, la fel cum și
tăierea mieilor pare să fie mai curând un reflex din Vechiul Testament, însă
cel mai aproape cronologic și spațial ar fi cultura creștină de sorginte slavă,
anume grupurile etnice supranumite pisanka, celebre pentru pictarea și vopsirea
ouălelor.
Ce știm despre sacrificarea mieilor?
În
cartea Exod, capitolul 12, în mod explicit, Dumnezeu îi poruncește lui Moise și
lui Aaron, aflați în Egipt: "Luna aceasta (i.e. Nisan) să fie pentru voi începutul
lunilor (al anului), să fie întâia între lunile anului. Vorbește deci la toată
obștea fiilor lui Israel și spune-le: - În ziua a zecea a acestei luni, fiecare
cap de familie să ia câte un miel; un miel pentru fiecare casă.
Mielul
să fie de un an, parte bărbătească și fără meteahnă; veți lua fie un miel, fie
un ied. Să-l țineți până în ziua a paisprezecea a acestei luni (i.e. Nisan) și
atunci toată adunarea obștii fiilor lui Israel să-l înjunghie spre seară. Să ia
din sângele lui și să ungă amândoi stâlpii ușii și pragul de sus, în casele
unde-l vor mânca. (...) să o mănânce cu azima (i.e. matzot) și ierburi amare
(...) numai fript".
Celebrarea
Pesah-ului, între 14-21 ale lunii Nisan, care etimologic marchează numirea primei
luni a primăverii, a apariției primelor fructe și este prima lună a
calendarului religios ebraic, semnifică ieșirea evreilor de sub robia egipteană
conduși de către Moise.
Aceasta
reprezintă o primă bază culturală manifesta atât prin marcarea cu sânge a spațiului
domestic în semn de delimitare de tot ceea ce este străin de sfințenia și
sensul pascal evreiesc, dar și de a păși cu bun augur în noul an religios,
regenerați interior și împăcați cu tot ceea ce ne este exterior.
Preluarea
oului și a sacrificării mieilor de la evrei s-a făcut pentru că noua religie a
preluat întregul patrimoniu de credințe ale iudaismului și se consideră
adevaratul iudaism, la început, sau Creștinismul a apărut ca o religie complet
nouă care a preluat simboluri din mai multe zone și religii cu care era
contemporană? Sau a venit cu propriile simboluri, diferite de alte simboluri,
cum e cazul crucii?
Pentru
creștinism, din perspectiva culturală, toate acestea nu sunt neapărat diferite
gândind că lui Dumnezeu întotdeauna îi aducem o jertfă, doar că se răstoarnă
complet paradigma: Dumnezeu însuși aduce o jertfă umanității, pe Iisus cel ce
le spune celor aflați cu el pe Muntele Măslinilor: "Adevăr, adevăr vă
spun: Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt!". Mielul pentru creștini
este Iisus din Nazaret, Fiul Omului, Salvatorul lumii luată ca întreg: lumea văzută
(cosmosul și întreaga umanitate, înainte și după Iisus) și lumea nevăzută
(stihiile) și Fiul Tatălui Celui Nevăzut, Dumnezeu.
Iconografia
paleocreștină îl reprezintă pe Iisus atât înăuntrul unei mandorle, un contur
elipsoidal care circumscrie întregul corp, așa cum una din scenele iconografice
în mozaic în Biserica Santa Maria Maggiore, Roma, înfîțișează deopotrivă pe
Aaron și pe Moise. În cazul lui Iisus Hristos, iconografia îl reprezintă înăuntrul
mandorlei în trei momente cruciale: Schimbarea la Față, Pogorârea la Iad (unde
Adam și Eva sunt trași afară din Iad) și Înălțarea Sa la Tatăl. Iconografic, îl
vedem pe Iisus în viscerele pământene, în cele sub-pământene și în cele cerești.
Mandorla
nu este departe de ou, daca dorim să vedem și astfel înlăuntrul lumilor.
Ciocnitul oualelor poate să aibă în centru exact această semnificație: ruperea
separației dintre lumea celestă, terestră și subterană. Hristos este pecetea
acestor lumi, mai precis patimile sale și misiunea sa de a ne scoate din robia
simțuală - ruperea omului de dragostea divină - și de a ne face dumnezei, recăpătând
asemănarea cu Dumnezeu.
De
asemenea, o icoana de secol VI, parte componentă a Tezaurului Mănăstirii Sf. Ecaterina
din Sinai, reprezintă aproape insesizabil, tot înlăuntrul mandorlei, pe Iisus-făt,
adică în pântecele Maicii Domnului. Privitorul este izbit de unicitatea acestei
reprezentări a lui Iisus în stare embrionară unde placenta este reprezentată de
mandorlă. Și Rugul Aprins ne apare iconic tot sub forma unei mandorle, focul
nestins dintr-un arbust, iar înlăuntrul acestui foc ce nu arde dar care este
aprins stă Maica Domnului.
Mănăstirea
Antim posedă o icoană minunată a Rugului Aprins și acolo este un miracol pentru
că totul gravitează în jurul unui mare ierarh, Antim Ivireanul. Asadar,
revenind, Iisus întrupat în lume este jertfa lui Dumnezeu, este noul Legământ
pe care Domnul îl face cu umanitatea, iar nu numai cu poporul evreu. De aceea
cultural vorbind, este complet diferit de ceea ce astăzi celebrează prin Pesah comunitățile
ebraice.
Când au apărut mielul și oul în Creștinism și cât de repede au fost preluate în noua religie apărută în Israel, dupa venirea lui Iisus Hristos?
Primele comunitati, asa zis crestine, sunt chiar comunitatile ebraice, desigur cele care il accepta pe Iisus ca Christos sau Mesia, iar ritualul pascal nu avea cum sa fie diferit in acceptiunea domestica a sa: pregatirea mieilor si a azimei, ierburile amare prezente pe masa oricarui evreu in acea vreme, matzot-ul insa (sau azima) devine painea nedospita franta de mainile lui Iisus, iar vinul din carafa, sangele Celui ce se va jertfi pana la sfarsitul veacurilor, Christos.
Oul, luat separat, nu apare in textele ebraice ce reglementeaza ritualul pascalic, haggadah, pentru ca nu este un aliment introdus nici in textul liturgic ebraic, insa este un aliment ce intra in meniul evreilor askhenazi pentru ca indicatiile rabinice il recomanda ca fiind "rotund intocmai ciclului vietii", este un aliment demn de a reprezenta "sacrificiul sarbatorii" si, in fine, este un aliment ce genereaza viata. Un rabin ultra-ortodox va fi contrar acestei recomandari caci nici Talmud-ul nu are prescriptii stricte legate de ou si Pesah.
Acum, revenind, evreii din Iudeea de pana la caderea celui de-al doilea Templu (70 d. Hr.), implicit evreii botezati si micile comunitati de crestini din Orientul Apropiat, vor fi fost lipsiti de oul de Paste pentru simplul fapt ca in prescriptiile haggadah cele mai apropiate lor din perspectiva cultuala, nu exista. Mielul si-l putea permite doar cei ce erau din asa zisa clasa medie, saracii mancau porumbei.
Mai tarziu va fi aparut si oul, insa ganditi-va ca registrul traditiei incondeierii oului apartine mai curand spatiului persan si ca, foarte probabil, din Persia spre estul-europei si, ulterior, in toata Europa, va fi aparut aceasta traditie, intr-o cronologie pe care o vad mai curand tarziu antica si medievala, decat timpuriu antica. Asta legat de ou. Mielul pentru aceste comunitati crestine timpurii in zona Orientului Apropiat si, in cam toata Asia, nu are de ce sa lipseasca de pe masa festiva pascala. Desigur, spuneam mai devreme, paradigma teologicase schimba daca gandim ce este jertfa pentru crestini.
Din punct devedere al cultului, lumea crestina se va maturiza dupa secolul al IV-lea, insa tot in Israel, mai precis inlauntrul manastirii Sf. Sava, locul unde a aparut liturghia Sf. Ioan Gura de Aur si o prima forma a Triodului. De la Sf. Sava se difuzeaza si se intregeste in Constantinopol, iar mai apoi in tot Bizantul, ajungand pana la noi. Desigur, va raspund astfel, doar pentru ca m-ati intrebat de Crestinism in succesiunea religiei Mozaice.
Cum au preluat românii aceste obiceiuri?
În
bogația imensă a folclorului românesc și a celui sud-est european pot fi
sondate cu totul alte căi de a ajunge la oul încondeiat, dar nu pe o filieră
cronologică. Există cronici ce amintesc de acest obicei la români, toate
asimilate Paștelui. Foarte interesant, încondeierea oului este văzută întocmai
pictării icoanelor, tincturile folosite fiind extrase din foi de ceapă, de tei,
frunze de mesteacăn.
Gorovei
este cel ce culege și dedică un intreg volum acestor tradiții, cred că este
interesant să exemplificăm: pretutindeni, la români, acei ce se duc la Înviere,
se spală cu apă proaspătă în care s-a pus măcar un ou roșu și câțiva bani de
aur sau de argint. Oul roșu însemnează ca sa fie ușori și sănătoși ca oul, iar
banii, ca să le meargă bine peste tot anul, și să fie curați ca argintul sau ca
aurul. Aceasta se face și în ziua de Paști, înainte de a merge la biserică; cu
ouă roșii se fac descântece pentru dureri de dinți, de urechi sau de gât.
Mânjilor
li se leagă de gât un găvan de lingura folosită la înroșirea ouălor, existând
credința că astfel vor fi feriți de rele.
Ouăle roșii de pichire se întrebuințează
ca leac pentru mușcătura de șarpe și în farmece de dragoste.
Ștergarul cu care au fost șterse
ouăle abia înroșite se păstrează un an pentru că e bun la durerea de
urechi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu