Senzualitate şi eleganţă - catifeaua

Senzualitate şi eleganţă.

Procesul de fabricaţie al unuia dintre cele mai luxoase materiale din istoria modei a fost timp de secole un secret bine păstrat. Curbele şi faldurile graţioase au acoperit mai ales şoldurile domniţelor. Nici domnii din marea aristocraţie nu au rămas indiferenţi în faţa moliciunii şi coloritului bogat al catifelei.

Suficient de grea pentru a aluneca elegant în curbe şi falduri, catifeaua a fost de la început unul dintre cele mai luxoase materiale produse vreodată. Nici nu este de mirare, din moment ce multă vreme a avut la bază mătasea.

Nu se ştie exact cine a fabricat primul metru de catifea, însă istoricii presupun că este vorba despre vreun oraş aflat pe Drumul Mătăsii. Firele aşezate perpendicular şi tăiate scurt printr-o tehnologie manuală datată acum 2000 de ani î.Hr au sedus prin atingere, dar şi prin culoare multe minţi şi buzunare aristocrate.

Jocul de lumini şi umbre, precum şi bogăţia culorilor au făcut ca alături de aur şi bijuterii, catifeaua să fie o preţioasă comoară în vistieriile celor cu stare. Un personaj despre care se spune că deţinea sute de baloţi de catifea a fost Harun al Rashid.

Kasmir

Multă vreme catifeaua a provenit din ţările Orientului Mijlociu, modul în care se obţinea materialul fiind un secret bine păzit şi transmis din tată în fiu, în interiorul breslelor.

Suport pentru pictura religioasă

Catifeaua a fost folosită şi ca suport pentru pictură, în special catifeaua neagră, datorită contrastelor strălucitoare formate cu alte culori. Specialiştii susţin că pictarea catifelei era o tehnică antică originară din Kasmir şi a fost folosită în realizarea portretelor religioase, mai ales de către locuitorii Caucazului şi de preoţii ortodocşi ruşi.

Marco Polo a fost cel care a adus în Europa procedeul picturii pe catifea, unele dintre operele lui găsindu-se şi astăzi în Muzeul Vaticanului.

Din 1266, mulţi artizani din Turcia, Grecia şi Cipru au fost nevoiţi să migreze în interiorul Europei aducând cu ei şi secretul fabricaţiei catifelei. Majoritatea s-au stabilit în Luca, un oraş din Italia, care devine astfel unul dintre cele mai mari centre de producţie textilă. Curând, fabricarea catifelei se răspândeşte în ţări din nordul şi vestul Europei. În Spania se afla cel de-al doilea centru de producţie de catifea, breasla celor care se ocupau cu acest meşteşug devenind una dintre cele mai prospere din acele timpuri.

Prima referire la catifea în Anglia datează din 1278, când croitorul regal a cheltuit 100 de şilingi pentru a procura material necesar capitonării scaunelor şi paturilor din castelele monarhice.

În Evul Mediu, catifeaua era importată din Orientul Mijlociu şi era des folosită pentru capitonarea scaunelor, confecţionarea draperiilor, dar şi pentru obţinerea diferitelor articole de îmbrăcăminte pentru aristocraţia bogată a lumii. Costurile erau, fireşte, exorbitante. Catifeaua a ajuns în Europa în anii 1500, devenind rapid simbolul nobilităţii, fiind stofa de bază din care erau croite trenele regilor şi rochiile reginelor.

Din Evul Mediu şi până în Renaştere, catifeaua a fost fabricată mai ales din mătase. Pentru a mai reduce din costuri, meşterii au încorporat, ocazional, şi alte tipuri de fire. Cânepa a fost una dintre ţesăturile care au intrat în combinaţie cu mătasea, dar şi bumbacul a fost folosit în acest scop. Secretul de fabricaţie a materialului a fost ascuns până în momentul în care Napoleon a desfiinţat breslele în timpul Revoluţiei Franceze.

Catifea din fibre sintetice

Catifeaua a rămas unul dintre materialele luxoase, destinate nobilimii avute, până în anii revoluţiei industriale. După cel de-Al Doilea Război Mondial, catifeaua începe să fie obţinută din fibre sintetice, ca substitut pentru mătase, ceea ce a făcut ca materialul să devină foarte accesibil.

Până astăzi, catifeaua şi-a păstrat farmecul şi seducţia. Ea este o prezenţă obişnuită pe podiumurile de modă. O singură piesă de catifea poate da ţinutei un aer de eleganţă aparte.

Desingneri importanţi precum Yves Saint Laurent, Mark Jacobs, Sonia Rykiel, Versace sau Armani au făcut din catifea un lait-motiv, transformând-o în pantaloni, paltoane, veste, sacouri, fuste sau chiar rochii de seară.

Piesele de rezistenţă văzute acum pe marile podiumuri de modă sunt rochiile opulente din catifea în contrast cu alte materiale vaporoase, precum tulul sau satinul.

Obiectele de îmbrăcăminte din catifea pot fi purtate astăzi atât seara, cât şi pe parcursul întregii zile. Pantalonii se pot asorta la orice, inclusiv la materiale delicate precum mătasea sau în contrast cu blana sau pielea. Fustele, rochiile sau topurile, de asemenea. În ceea ce-i priveşte pe domni, şi ei au în dulapurile de haine măcar un sacou dacă nu de catifea, măcar de velur, fratele mai mic al catifelei.

sursa: historia, wikipedia

Cizma, un obiect strict necesar şi exclusiv masculin

Purtate astăzi chiar şi pe timpul verii, cizmelor le-a fost destul de greu să se impună în modă. Mai ales în cea feminină. Pentru o lungă perioadă de timp, aceste obiecte de încălţăminte au făcut parte din garderoba masculină, a călăreţilor şi a soldaţilor.

Desenele din peşterile spaniole de la Altamira, vechi de mai bine de 15.000 de ani, îi arată pe oameni înveşmântaţi în piei de animale. Inclusiv picioarele le sunt acoperite de bucăţi de piele şi blană. Istoria obiectelor de încălţăminte este, aşadar, la fel de veche precum mersul biped. Acum 5.000 de ani, „omul gheţurilor” descoperise şi el beneficiile încălţărilor din piele şi blană.

Cât de mult s-a schimbat încălţămintea în tot acest răstimp? Nu prea mult, am putea răspunde fără a greşi neapărat.

La începuturi, cizma era un obiect strict necesar şi exclusiv masculin

Iniţial, cizmele se compuneau din două piese separate, dar care, împreună, ofereau gleznei mai multă protecţie decât o puteau face sandalele sau pantofii. Cam în jurul anilor 1000, aceste piese ajung să formeze un tot unitar. Un fel de cizme din piele de animal erau purtate de nomazii din estul Asiei.

Răspândirea lor în China, India şi Rusia în jurul anilor 1200-1500 se datorează invadatorilor mongoli. Inuiţii din Alaska poartă şi astăzi un fel de cizme din piele de caribou (ren) sau focă, decorate cu intestine de focă, blană de câine sau de lup.

Până să ajungă un tip de încălţăminte nelipsit din dulapul oricărui pământean modern din zonele în care mai vine şi iarna (sau moda), cizmele erau folosite numai la călărie, vânătoare sau pentru uz militar şi exclusiv de către bărbaţi. Până prin 1570, materialul cel mai des utilizat era pielea de căprioară sau cea de berbec, croiala urmărea forma piciorului, iar cizma avea un pinten ataşat la călcâi. Marginile încălţămintei erau festonate. Alte cizme erau căptuşite şi se purtau îndoite în aşa fel încât acest detaliu să iasă la iveală. Cizmele puteau fi împodobite cu nasturi, catarame, cureluşe sau blană şi legate de picior cu ajutorul unor fâşii de piele netăbăcită.

Dar, oricât de ingenios erau decorate, nu erau obiecte la modă, ci doar necesare călăreţilor şi soldaţilor. Cizmele înalte aveau o crăpătură la spate pentru a lăsa deplină mobilitate genunchiului. Tocurile au fost ataşate acestor obiecte de încălţăminte prin 1500 mai degrabă pentru a preveni teama călăreţului că va adormi în şa şi va cădea de pe cal.

”Wellington’s” – cizme purtate în timpul războiului civil din SUA

Războiul de 30 de ani (1618-1640) nu aduce schimbări în ceea ce priveşte istoria cizmelor. Ele continuă să facă parte din garderoba masculină şi sunt puţine dovezi că ar fi fost preluate şi de sexul frumos.

În perioada barocului clasic, prin 1660, croiala cizmelor începe să fie mai strâmtă, iar pielea folosită este mai rezistentă. Încălţămintea urcă mai sus de genunchi, spre coapsă, iar zorzoanele de tot felul nu lipsesc. Femeile sunt văzute şi ele purtând cizme, dar doar atunci când călăresc.

Anii 1800 reprezintă momentul de cotitură în istoria acestor obiecte de încălţăminte, care devin populare atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei.

Unul dintre cei care au dat numele unui tip de cizme a fost Arthur Wellesley, primul duce de Wellington, care l-a învins pe Napoleon la Waterloo, în 1815.

Aceste încălţări erau lungi, de tipul cizmelor de cowboy de astăzi. Numite „wellington’s”, acest tip de încălţări a fost purtat în timpul războiului civil din SUA, iar după terminarea acestuia a fost adus de combatanţi acasă.

Prin 1868, cizmele lungi până peste genunchi sunt abandonate în favoarea celor mai scurte, mai practice şi mai puţin costisitoare.

1960: fuste scurte şi cizme înalte, strânse pe picior

Primul Război Mondial şi perioada imediat următoare (1914-1929) au un imens impact în lumea occidentală. Raţionalizarea tuturor resurselor şi folosirea lor cu predilecţie pentru necesităţile militare schimbă semnificativ viaţa femeilor care iau locul bărbaţilor în fabrici şi capătă, astfel, pentru prima oară, independenţă financiară. După încheierea conflagraţiei, nimeni nu le-a mai putut convinge pe reprezentantele sexului frumos să revină la statutul domestic pe care l-au avut înainte. Femeile descoperă acum confortul oferit de cizme, încălţămintea militară devenind banală. Anii 1930 duc la dispariţia cizmelor din garderoba masculină, dacă exceptăm încălţămintea purtată la locul de muncă, dar pentru cea feminină devine o necesitate pe timp de iarnă. Materialul cel mai des folosit pentru confecţionarea cizmelor este velurul, culorile predominante fiind maro şi negru

În 1960, cizmele ajung să devin un must pentru orice garderobă a tinerelor fete; şi nu orice fel de încălţăminte, ci cea numită „go-go boots”. Adică cizmele înalte, cu toc pătrat sau cu platformă, confecţionate din piele lăcuită sau, pur şi simplu, din lac sintetic.               

Culorile sunt dintre cele mai vii, de la roşu parizian, la verde crud, alb, roz sau albastru marin. Trendul este impus şi de faptul că la modă în acea perioadă era fusta scurtă şi ce se potriveşte mai bine cu aceasta decât o pereche de cizme înalte şi strânse pe picior? În această perioadă, moda englezească este puternic influenţată de cea nord-americană.  Tinerii cei mai îndrăzneţi încep să se afişeze cu cizme scurte combinate cu costume de business, dar şi de zi cu zi.

Cizmele de cowboy şi rochiile de mătase – o combinaţie aparent paradoxală

Tot în această perioadă, cizmele purtate de cowboy ajung pe stradă cu mici îmbunătăţiri care ţin de înălţimea tocului sau de lucrătura mai elaborată. Ele transcend sexul şi se combină cu rochii vaporoase şi romantice. Legendele de la Hollywood – Gene Autry, Roy Rogers, Dale Evans şi imaginarul Hopalong Cassidy – contribuie din plin la răspândirea modei. „Dacă ai crescut în anii 1950, o pereche de cizme de cowboy erau printre cele mai preţioase proprietăţi”, declara Jennifer June, una dintre creatoarele de haine şi încălţăminte de acest tip din America. „Întotdeauna am iubit cizmele de cowboy, dar acum câţiva ani, când am descoperit o pereche vintage într-un magazin, am fost pur şi simplu şocată. Am început să învăţ cât de mult am putut”, explică creatoarea pasiunea pentru acest tip de încălţări.

Astăzi este de neconceput o garderobă să nu includă şi câteva perechi de cizme. Ele au ajuns să fie purtate şi vara, iar designerii se întrec în combinarea modelelor şi a materialelor care de care mai ingenioase.

Sursa: historia; istorii regasite

Spahii-ciorbagii

Pentru bunica mea, esenţa sănătăţii era supa. Ea te scăpa de gripă, reumatism, toxiinfecţii alimentare.

O supă de legume sau de pui era o injecţie cu anticorpi şi vitamine. Ceva-ceva e adevărat, ne-o spun şi medicii, şi nutriţioniştii. Astfel se explică faptul că supa şi versiunea sa mai concentrată şi condimentată, ciorba, sunt, alături de alte feluri de mâncare, nelipsite din meniul românilor. De fapt, după cum o spun istoricii, istoria supei este, probabil, la fel de veche ca şi cea a gătitului.

Consomme-ul franţuzesc, supagazpacho spaniolă, borşul rusesc, minestronele italiene sau won-ton-ul chinezesc sunt variaţiuni pe aceeaşi temă.

Bucătarii nu au făcut decât să adapteze reţeta la gustul şi ingredientele locului. Pentru că erau digerate cu uşurinţă, supele erau prescrise pentru recuperarea bolnavilor încă din Antichitate. De altfel, industria modernă a restaurantelor se bazează pe supă şi nu e de mirare că primele feluri vândute în restaurantele din Parisul secolului al XVIII-lea erau restoratifs, adică recuperatoare, întăritoare.

Dar istoria supei începe cu mult înainte. În sanscrită cuvântul supa înseamnă o hrană săţioasă.

Istoricii spun că primele mărturii despre supă datează de prin mileniul şase î.Hr. Se pare că era gătită din carne de hipopotam. Istoricul John Ayto susţine (în An A-Z of Food and Drink ) că acest cuvânt ar putea fi un construct latin postclasic preluat, se pare, dintr-o rădăcină preistorică germanică: sup. De aici ar rezulta formele suppa, soupşi soupe.

Spahii-ciorbagii

Ciorba a ajuns pe masa românilor dintr-un capriciu istoric, fiind fiartă, mai întâi, în ceaunele şi cazanele trupelor de spahii ale Imperiului Otoman.

Era atât de strâns legată de imaginea trupelor de militari otomani, că şefii regimentelor de spahii erau cunoscuţi sub titulatura de ciorbagii; poate şi pentru că lângă cortul lor se afla dintotdeauna cel al popotei, unde se făceau cele mai bune ciorbe de burtă sau de berbecuţi, aromate cu câteva fire de mentă, legume, piper şi, pentru ornament, pătrunjel proaspăt. În turceşte bine-cunoscuta fiertură poartă numele de çorba, cuvânt provenit din arabul šorba (šarâb).

Dacă urmăm aceste cuvinte vom observa că ele trasează cu precizie harta cuceririlor otomane. Grecii de după de cucerirea Constantinopolului, când au fost intens turciţi vreme de patru secole, o cunosc sub numele de τσορβάς (ţorbas). Ei fac şi astăzi tchorba toptsita, adică ciorba cu perişoare, care se prepară fierbând mai întâi nişte oase, pentru supă. Se fac apoi perişoare din carne tocată de vită (sau mixtă), amestecată cu piper şi sare, care se fierb un sfert de oră în apă. Ciroba este acrită nu cu borş sau lămâie, ci cu oţet, iar pentru aromă se adaugă nişte pudră de boia iute, călită în ulei.

Bulgarii, sârbii, croaţii sau albanezii o gătesc şi ei sub diverse denumiri derivate din cuvântul turcesc. Bulgarii, de pildă, gătesc bob tchorba, adică ciorbă de fasole, care se prepară ca şi cea românească, lăsând boabele la înmuiat şi fierbându-le apoi cu legume, ardei şi roşii mărunţite. Shkembe tşorbaseamănă cumva cu ciorba de burtă, doar că în ea se zdrobesc câţiva căţei de usturoi, se rade brânză şi este aromată cu dafin şi măghiran.

Afrodita şi nopţile de dragoste

Supa a urmat, pare-se, un alt traseu. Etimologia ne spune că acest cuvânt ne-a venit pe o rută romanică, trecând din cuvântul neogrec σοῦπα prin italianul suppa, la cuvântul franţuzesc soupe.

Chiar şi textele homerice miros a supă. Supa cu ou şi lămâie (avgolemono) a fost creată, zice-se, pentru a-i evoca zeiţei Afrodita nopţile de dragoste. Se fierb fâşii din carne de pui, orez sau orz şi legume. După ce se strecoară zeama şi se dau deoparte carnea şi legumele, se lasă la răcit, apoi se adaugă gălbenuşurile şi zeama unei lămâi. Se amestecă totul şi apoi se fierbe la foc mic. Supa la conservă sau deshidratată a fost inventată încă din secolul XIX.

sursa: Historia, ampress, culinar bzi

Covrigi, colaci şi colăcei

Avem toate temeiurile să credem că pregătirea colacilor precede cu mult istoria cuvântului, care nu e, defel, scurtă. Astfel, în pictura murală din templele egiptene descoperim mereu forma inconfundabilă a colacilor, printre ofrandele dăruite zeilor. 

Să fi fost nişte aranjamente florale, o pastă de linte (humus) aranjată în acest fel sau colacii noştri tradiţionali, cine poate şti? Cert este că în momentul în care oamenii au renunţat la vânătoare şi la culesul fructelor sălbatice (activităţi care presupuneau un nomadism ponderat şi sezonier) şi au început să cultive pământul, devenind, aşadar, sedentari, se înmulţesc dovezile ofrandelor cerealiere. Etimologia ne demonstrează că acest cuvânt a parcurs un drum îndelungat, din Semiluna fertilă din Orientul apropiat, unde marile fluvii favorizau recolte îmbelşugate de grâu şi alte cereale. Cuvântul colac, la singular, provine din ebraicul Challah sau hallah, termen folosit pentru prima dată în Biblie, atunci când Dumnezeu le-a poruncit fiilor lui Israel ca atunci când se întorc în Ţara Sfântă, înainte de a mânca din pâinea acelor ogoare, să dea ca ofrandă prima pâine dospită, challah;

challah

aceasta, pentru a putea mânca din pâinea acelui tărâm pentru totdeauna.

Cât de importante erau cuvântul şi realitatea pe care o reprezenta o demonstrează faptul că această vorbă a străbătut secolele, a trecut mările şi munţii şi a ajuns la noi aproape neschimbată. Grecii i-au spus kholax, iar bulgarii, kolaci sau kolo, adică rotund. De altfel, prin Ardeal se spune şi azi la mămăligă coleaşă, din aceeaşi rădăcină lingvistică paleoslavă.

Covrigi, colaci şi colăcei

La români există un întreg meniu cerealier funerar, iar colacul pare-se că, alături de colivă, a avut mai întâi această destinaţie alimentară, legată de sensurile dintâi biblice, de ofrandă. Românii mai pregătesc, de 9 martie, şi sfinţişorii sau mucenicii care se dau de pomană la cimitir.

Prepararea colacilor nu diferă mult de cea a pâinii. Aluatul (făina, apă călduţă, sare, drojdie) se frământă bine, ca să nu rămână cocolaşe şi nici să nu se prindă de degete, apoi este lăsat să crească la căldură; dacă e lăsat într-o cameră rece, aluatul „va da înapoi”. Apoi, aluatul se frământă din nou, pe masă, şi se rup bucăţi care se răsucesc în şuviţe groase cât degetul; din acestea se formează covrigii (cei dintr-o singură şuviţă). Colăceii se fac, însă, din două viţe de aluat, iar colacii, adevăraţii colaci, se prepară din două şuviţe împletite şi înconjurate cu o altă şuviţa.

Dar colacii pot fi făcuţi şi sub formă de stea, cerc sau potcoavă, închipuind stelele de pe Cer, Soarele sau Luna. Colacul poate fi un cerc plin (fără gaura din mijloc) sau poate avea forma cifrelor, animalelor sau păsărilor sacre (taur, pupăză etc). Colacii pregătiţi pentru colindători se numesc popular si ,,colindeţe” sau ,,crăciunei”. Se fac şi colaci pentru pomenirea morţilor sau pentru masa din seara Ajunului. Colacii preparaţi pentru masa de Sărbători pot fi mai apetisanţi; se pot unge cu ou şi cu zahăr pentru glazură. Pot fi umpluţi cu cremă de ciocolată (aşa-numitele croissante, care, după cum le spune numele, au forma Lunii în creştere). Aluatul însuşi poate cuprinde 3-4 ouă şi stafide şi poate fi făcut cu unt, pentru a căpăta frăgezime.

Se obişnuieşte ca pentru micii colindători să fie pregătiţi covrigei, în vreme ce colăceii, aşadar covrigii mai mari, vor fi daţi colindătorilor adolescenţi; colacii mari se vor da însă colindătorilor mai apropiaţi, se vor pune pe masa de Ajun sau se vor da ca pomană, pentru sufletele morţilor. Oricum ar fi, pentru români, prepararea, primirea şi ruperea colacilor sunt momente importante în zilele sfintelor sărbători, nelipsiţi fiind şi în cadrul ceremonialului care marchează momentele de trecere (botez, nuntă, moarte).

sursa: historia

Haina de fumat

Când scriem istoria veşmintelor de noapte plutim într-o oarecare incertitudine. Cea mai veche menţiune datează din Evul Mediu şi este despre cămaşă. Se pare că, până atunci, oamenii dormeau goi sau în hainele pe care le purtau în timpul zilei. Înainte de culcare, îndepărtau pur şi simplu veşmintele de deasupra şi dormeau în celelalte. Cămaşa de sub haine era probabil singurul obiect de îmbrăcăminte spălat cu regularitate.

Pas cu pas prin istoria cămăşii de noapte şi a scufiei

Dicţionarul Oxford defineşte cămaşa de noapte drept un obiect vestimentar excentric, purtat de bărbaţi în pat. Potrivit dicţionarului de modă Fairchild, un astfel de obiect vestimentar este unul în care dorm atât bărbaţii, cât şi femeile, iar croiala lui este specifică fiecărui sex în parte. Dicţionarul de costume al lui R. Turner Wilcox defineşte cămaşa de noapte ca fiind un obiect vestimentar croit până mai jos de genunchi şi despicat în părţile laterale. Era purtată de bărbaţi şi băieţi înainte de apariţia pijamalei, târziu, în secolul al XIX-lea. Partea din faţă era împodobită cu broderii, închisă cu nasturi până la mijloc, mânecile erau lungi şi creţe, iar gulerul răsucit.

Henry al VIII-lea

Fasonat cu migală, combinezonul de noapte făcea parte din garderoba lui Henry al VIII-lea şi a fost menţionat de Thomas Kyd în piesa Spanish Tragedy, în 1594; era, probabil, asemănător cămăşii purtate în timpul zilei. Scufiile de noapte erau şi ele destul de comune în acele vremuri şi faptul că erau menţionate în testamente sugerează faptul că aveau o oarecare valoare; acestea au intrat în modă în secolul al XVI-lea. Istoricii notează că Elisabeta I a Angliei a primit una cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. Scufiile de noapte pentru bărbaţi erau din catifea, aveau o croială sofisticată, erau brodate şi foarte asemănătoare celor purtate în timpul zilei. Bonetele de noapte ale femeilor erau din bumbac, brodate cu dantele şi alte zorzoane.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XVIII-lea, cămăşile de noapte bărbăteşti erau croite cu aceeaşi atenţie ca şi hainele de zi, cu inserturi de dantelă în jurul gâtului şi la mâneci. Mânecile erau lungi şi încreţite la încheieturi. Tăietura din jurul gâtului era croită mai adânc decât la cămăşile de zi. În perioada de doliu se purtau haine de noapte de culoare neagră. Cămăşile de noapte din lână, foarte la modă în secolul al XVIII-lea, erau mai lungi decât cele de zi şi aveau guler care se putea rula. Cele mai multe nu aveau manşete, dar puteau avea diverse alte ornamente.

La mijlocul secolului al XIX-lea, cămăşile de noapte cu guler răsucit sunt înlocuite de cele închise la gât cu nasturi şi nu mai lungi de genunchi. Scufiile sunt colorate şi adesea se termină cu un ciucure. Scufiile albe din bumbac şi cele încreţite ies dinmodă, iar finalul secolului al XIX-lea le face pe toate desuete. Un catalog de lenjerie masculină din 1915 menţionează cămăşile de noapte la un preţ între doi şi cinci şilingi şi şase pence. Cele din mătase sunt mult mai scumpe, costând 17 şilingi şi şase pence. Cămaşa de noapte a rămas la modă până astăzi, mai ales pentru femeile în vârstă, care o consideră confortabilă şi utilă.

Pijamaua, adusă din Asia

Începând cu anii 1880, cămaşa de noapte e înlocuită cu pijamaua, invenţie adusă din sudul şi vestul Asiei. Cuvântul pajama/pyjama a fost încorporat în vocabularul englez din persană prin secolele XVIII-XIX, odată cu prezenţa britanică în Asia de Sud. Prin secolul al XIX-lea, referirea la pijama desemna pantalonii legaţi în jurul taliei.

Potrivit Enciclopediei Britanice, pijamaua a fost introdusă în Anglia prin secolul al XVII-lea, dar s-a demodat rapid. Pe la 1870, după reîntoarcerea britanicilor din colonii, a reapărut în Vest, ca veşmânt bărbătesc destinat pe timp de noapte. Cu o minimă modificare: pijamaua nu mai avea buzunare precum ruda sa asiatică, întrucât prezenţa acestora era asimilată cu hainele de zi.

Franţuzoaicele inventează neglijeul.

Moda secolului al XVIII-lea aduce în prim-plan neglijeul, inventat de francezi. Mai exact, de franţuzoaice, care îl folosesc ca pe un obiect de îmbrăcăminte prin care sexualitatea se putea exprima liber în spaţiul intim. Neglijeul care se purta în 1920 era confecţionat din satin, după moda acelor ani. O figurină din ceramică, a lui Royal Dulton, din 1927, înfăţişează o femeie purtând acest obiect de îmbrăcăminte lung până la genunchi şi tivit cu dantelă.

Mai târziu, pentru confecţionarea neglijeurilor au început să se folosească materialele translucide, care mai mult descopereau trupul decât îl acopereau – modă exploatată din plin de Rita Hayworth, Marilyn Monroe sau alte vedete de după Al Doilea Război Mondial. Aceasta, în ciuda stricteţii codului de producţie cinematografică Hays, care cenzura nuditatea sau expunerea indecentă. Sunt anii în care hainele de noapte se tranformă din veşminte utilitare în primul rând, în veşminte senzuale şi chiar erotice; iar neglijeul devine mai degrabă un obiect de lenjerie.

Între 1940 şi 1970, neglijeul este, graţie materialelor sintetice, un obiect de îmbrăcăminte la îndemâna oricărei femei. Tendinţa este aceea de a deveni tot mai scurt şi mai larg, în genul rochiţelor pentru păpuşi, de unde şi denumirea de „baby doll” – care vine de la filmul din 1956, „Baby Doll”, cu Carroll Baker în rolul unei nimfete de 19 ani. Adesea, „baby doll” era o piesă de îmbrăcăminte fără mâneci, cu o croială generoasă. Alteori, ea era ornată cu dantelărie, pampoane, pene de stârc, uneori cu bretele înguste şi panglici. Materialul din care era realizat îl reprezenta fie mătasea, fie un alt material transparent, ca nylonul sau şifonul.

Rochia de casă, un halat şi nu prea

Rochia de casă era un obiect de îmbrăcăminte foarte popular prin anii 1940. Era suficient de lungă pentru a proteja de praf şi mult mai eficientă decât un şorţ. În acei ani, femeile occidentale rar plecau de-acasă, astfel că un asemenea tip de îmbrăcăminte era foarte potrivit muncii în gospodărie.

Până peste genunchi, rochia de casă acoperea orice obiect de lenjerie intimă şi se închidea în faţă cu nasturi sau cu fermoar. Odată cu trecerea timpului, rochia de casă a devenit tot mai sofisticată şi mai feminină, astfel că multe dintre doamne au început să o poarte şi la orele serii, când avea invitaţi. O astfel de rochiţă arăta mai degrabă ca o pelerină cambrată pe talie, urmând forma corpului. În timpurile moderne, acest obiect vestimentar pare să-şi fi pierdut utilitatea.

Haina de fumat

Jacheta pentru fumat era un obiect de îmbrăcăminte pe care bărbaţii îl purtau prin casă atunci când fumau ţigări sau trăgeau din pipă. Era de mărime medie, confecţionată din mătase, catifea sau combinaţii, legată cu un cordon sau închisă cu nasturi, un compromis între halatul de baie, cel de casă şi haina de stradă.

În secolul al XVII-lea, bărbaţii încep să fie reprezentaţi în portrete purtând asemenea haine de interior din mătase. Una dintre menţiunile cele mai timpurii vine de la Samuel Pepys (1633-1703), secretar în Marina Britanică şi deputat, autorul unui faimos jurnal, frescă a vieţii de zi cu zi din acele timpuri, care a dorit să fie astfel imortalizat. Cum nu-şi putea permite un asemenea obiect de îmbrăcăminte, a închiriat unul.

În 1850, „Gentlemen’s Magazine of London” defineşte jacheta de fumat drept un fel de pelerină scurtă pentru interior, din catifea, caşmir, pluş, lână sau flanel, în culori vii, ornată cu găitane şi nasturi mari. După Războiul Crimeei (1854-1856), acest obiect de îmbrăcăminte din mătase câştigă în popularitate, odată cu tutunul turcesc adus în Europa. A fost singurul câştig al Imperiului Otoman din acest război. După cină, un gentleman îşi putea pune această jachetă şi se putea retrage în camera pentru fumat. Jacheta avea rostul de a absorbi mirosul de tutun şi de a proteja restul hainele de scrumul ţigărilor.

Popularitatea acestei jachete s-a menţinut până în secolul XX. Un editorialist de la „Washington Post” susţinea în 1902 că jacheta pentru fumat este sinonimă cu confortul, în timp ce un cotidian din Pennsylvania scria în 1908 că această haină de casă le dă bărbaţilor un motiv în plus de bună dispoziţie. La mijlocul secolului trecut, printre vedetele de film masculine care au admirat şi purtat acest obiect vestimentar se numărau Cary Grant, Frank Sinatra, Dean Martin şi Fred Astaire. Acesta din urmă a ţinut chiar să fie înmormântat într-o jachetă pentru fumat.

Cu pampoane sau fără, din mătase sau nylon, hainele de casă au trasat mereu graniţa dintre intimitate şi societate, fiind, într-un fel, o modalitate a omului de a concretiza imaginea lui despre spaţiul privat; iar o istorie a vieţii private e de neconceput fără un studiu al evoluţiei hainelor de interior.

 sursa: historia; internet

Prăjitura Joffre - Prăjitura mareşalului

     În 1920, celebrul mareşal francez Joseph Jacques Césaire Joffre, cunoscut şi ca Papa Joffre, sosea la Bucureşti, la invitaţia Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. Mareşalul era trimis pentru a-l decora pe regele României cu „Medalia militară franceză”.

     Ceremonia a avut loc la Palatul Artelor din Parcul Carol. În plus, mareşalul francez a conferit oraşelor Bucureşti şi Mărăşeşti „Crucea de război”; ceea ce a determinat primăria din Mărăşeşti să decidă ca pe stema oraşului să apară Arhaghelul Mihail cu inscripţia „Pe aici nu se trece”.

Cilindrul de ciocolată

     Pentru a onora vizita ilustrului oaspete francez, celebrul cofetar Grigore Capşa, furnizor al Casei Regale, a creat o prăjitură de ciocolată a cărei formă cilindrică o sugera pe cea a caschetelor militare franceze. Şi pentru că mareşalul suferea de diabet, maestrul cofetar cu studii la Paris a preparat o prăjitură nici prea mică, nici prea mare, pentru a putea fi consumată fără riscuri de cel în onoarea căruia fusese inventată. Prăjitura care purta numele mareşalului era făcută din unt, zahăr, ouă, făină, arome şi, mai ales, cacao de cea mai bună calitate, toate îmbrăcate într-o delicioasă glazură de ciocolată.

Fursecuri şi cremă învelite în ciocolată

      Prăjitura se prepara în două etape. Prima consta în prepararea fursecurilor din albuşuri frecate cu zahăr. În amestec se adăugau apoi gălbenuşurile, amestecate cu sare şi făină. Amestecul era pus la cuptor. După ce fursecurile se răceau erau acoperite cu o cremă de ciocolată, obţinută din unt moale, zahăr pudră, vanilie, rom, cacao, apă, gălbenuşuri de ou şi frişcă. Peste primul fursec se aşeza un al doilea, iar turnuleţul astfel obţinut se tăvălea prin glazură de ciocolată. Rezulta o prăjitură cu o puternică aromă de cacao, care se topea, pur şi simplu, în gură. Prăjitura Joffre a făcut înconjurul lumii, fiind preluată de bucătăria franceză din a cărei tradiţie fusese inspirată. Totodată, reţeta a intrat în oferta cofetăriei româneşti şi nu există practic cofetărie în România care să nu prepare prăjitura cu pricina.

     Pentru consumatorii români, prăjitura Joffre a părut prea mică. Prin urmare, Casa Capşa a scos pe piaţă o altă versiune, mai generoasă – cea a tortului Joffre, obţinut după aceeaşi reţetă, dar cu gramaje mai mari.

Cine a fost mareşalul Joffre

     Joseph Jacques Césaire Joffre(1852-1931) s-a născut în comuna Riversaltes din regiunea Roussillon, într-o familie de podgoreni. În 1870 s-a înscris la Şcoala Politehnică şi s-a dedicat carierei militare. Prima lui misiune militară a fost în timpul asedierii Parisului, în timpul Războiului franco-prusac (1870-1871). Mare parte din cariera lui s-a consolidat în colonii, unde a activat ca inginer militar. În 1911 s-a întors în Franţa, unde a fost numit comandant-şef al armatei franceze. Este cunoscut în istorie drept cel care a înfrânt rezistenţa germană în prima bătălie de la Marne (septembrie 1914). La începutul anului 1917, mareşalul Joffre a fost numit şeful Misiunii militare franceze în România, al cărei principal scop a fost reformarea armatei române umilite de armata germană în 1916, în bătălia pentru Bucureşti. În 1919 a devenit membru al Academiei Franceze. În Canada, un munte îi poartă numele; la fel pieţe şi bulevarde din Franţa, Canada, SUA şi Australia.

sursa: historia, www.culinar.ro, 

Musacaua, o mâncare cu etaj

Deşi e cunoscută astăzi mai degrabă ca o mâncare grecească, musacaua îşi are originea undeva în Arabia. Reţeta, care reuneşte laolaltă legume, carne şi condimente dintre cele mai neobişnuite, a pătruns în Europa adusă de bucătăria Imperiului Otoman, de unde a trecut la greci şi, apoi, în restul continentului. Numele vine din arabă şi înseamnă „răcit”.

     În toate versiunile cunoscute, legumele şi, dacă e cazul, carnea sunt trecute printr-un prim proces de preparare înainte de a fi amestecate şi coapte împreună.

     În Asia Mică, reţeta se obţine din roşii şi vinete coapte şi este servită rece, ca un fel de mâncare de sine stătător, în timp ce în Egipt este adăugată şi carnea şi se consumă caldă.

     La turci, musacaua se numeşte Imam bayildi, un fel de mâncare fără carne, servită rece şi nu caldă, cum suntem astăzi obişnuiţi. Numele vine, se spune, de la povestea unui imam care, văzând această mâncare făcută de soţia lui, a leşinat de poftă. Gurile rele spun însă că a leşinat nu la vederea îmbietoarei farfurii, ci a notei de plată, şi ea foarte piperată. Turcii mai aveau o variantă denumită Karnıyarık (care înseamnă, în traducere literală, „burtă despicată”), adăugând reţetei anterioare şi carne tocată.

     În mod tradiţional, turcii mănâncă musacaua asortată cu pilaf sau iaurt uşor diluat, asezonat cu mirodenii. În această versiune, reţeta conţine vinete amestecate cu ceapă tăiată şi usturoi, piper negru, roşii, pătrunjel şi carne tocată. Alte variante de musaca includ dovlecei, morcovi şi cartofi.

Reţeta grecească, atribuită lui Nikolaos Tselementes

     Versiunea grecească a reţetei menţionează pentru prima oară straturile suprapuse de carne şi vinete, peste care se toarnă sos bechamel, după care totul este copt în cuptor. Conform celebrei reţete atribuite în 1920 bucătarului grec Nikolaos Tselementes (1878-1958), cel care a trudit din greu la finalizarea reţetei aşa cum o cunoaştem astăzi, mâncarea este compusă din trei straturi de mâncare preparate separat înainte de a fi combinate şi coapte împreună: primul strat din vinete feliate, coapte, sărate şi stropite cu ulei de măsline, al doilea strat, din carne tocată de miel şi al treilea, din pastă de roşii, ceapă, usturoi şi condimente (printre care scorţişoară, piper negru şi ienibahar); totul e asezonat cu sos bechamel. Compoziţia se pune la cuptor şi se coace până când primul strat devine brun.

     Versiunile sârbească, bulgărească şi cea românească substituie vinetele cu cartofii tăiaţi rotund şi prăjiţi, care se pun alternativ cu straturi de carne de porc tocată, peste care se adaugă un sos de iaurt amestecat cu ouă crude, bătute, şi două linguri de făină. În cazul sosului bechamel, untul poate fi înlocuit cu smântână şi îngroşat cu brânză frământată. Musacaua se serveşte de regulă caldă, dar nu fierbinte. Dacă este prea fierbinte există riscul să nu poată fi feliată.

sursa: Historia

Cidrul, verișorul berii

Cidrul, verișorul berii

Nu ne putem imagina chiolhanurile cavalerilor Mesei Rotunde fără a simţi în aer izul acrişor de cidru, nici poemele lui Francois Villon fără gustul pişcător al acestui suc de mere fermentat. Dar povestea de dragoste cu cidrul a început cu mult înainte; unii spun că de pe vremea romanilor, alţii, de pe vremea faraonilor.

      Istoricii au ajuns la concluzia că mărul, fructul din care se produce cidrul, creştea pe malurile Nilului cam cu 1300 de ani înainte de naşterea lui Iisus. Estul Turciei a fost locul unde s-a dezvoltat şi diversificat mărul, probabil unul dintre primii pomi fructiferi cultivaţi.

Alexandru cel Mare, spun legendele, ar fi descoperit mărul pitic în Kazahstan şi l-ar fi (re)adus în Macedonia. Odată cu acesta, şi minunatul suc de mere. În istoriile sale, Caesar scrie că a descoperit, odată ce a ajuns în ceţosul Albion, în anul 55 î.Hr., că locuitorii din Kent produceau o băutură din mere cu un gust dulce acrişor de care, spun gurile rele, marele general s-ar fi îndrăgostit. Băuturile acrişoare erau pe gustul soldaţilor romani. Chiar şi oţetul pe care i l-ar fi dat Mântuitorului pe cruce pare să fi fost nimic altceva decât posca, o băutură provenită din alterarea vinului, uneori băută în amestec cu miere. Dacă ne gândim că cidrul nu se face doar din mere, ci şi din pere sau caise, putem spune că pe atunci era epoca de aur a băuturilor fermentate care se deosebeau doar prin gradul de alcoolizare şi aromă.

Cidrul, la competiţie cu berea, romul şi whiskey-ul

După ce normanzii au cucerit Anglia, în 1066, mărturiile istorice dovedesc faptul că în mănăstiri se producea cidru în cantităţi uriaşe nu doar pentru consumul călugărilor, ci şi pentru comerţ şi beciurile seniorilor de pe-atunci. Producţia de cidru era un factor economic important, iar muncitorii primeau cidru ca parte a plăţii pentru munca prestată. Aroma băuturii începuse să se simtă prin birturi şi gospodării prin toată Europa civilizată. În Franţa, cuvântul cidre, atestat pentru prima dată după 1100 în langue d'oïl (limba romanică din nordul Galiei), însemna „suc de mere fermentate”. Pe la începutul Evului Mediu se găsea de băut un succus pomis făcut din mere strivite şi amestecate cu apă. Navarezul Guillaume Dursus a pus bazele producţiei de cidru normande pe la mijlocul secolului al XVI-lea.

Vasele cu protestanţi plecaţi din cauza persecuţiilor din Anglia, aşa-numiţii pelerini, au ajuns după 1620 în Lumea Nouă, aducând şi seminţe de măr şi, odată cu ele, presele pentru fabricarea cidrului. Acolo, cidrul a intrat în competiţie cu berea importată de olandezi în Noul Amsterdam, cu romul şi whiskey-ul din porumb. Prin anii 1800 – scrie The Cambridge World History of Food– cidrul era recomandat, alături de bere şi chiar cafea, pentru a ajuta tinerele mame în perioada lactaţiei. După ce culturile de viţă de vie au fost distruse de filoxeră, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cidrul a intrat şi pe piaţa băuturilor spirtoase, sub forma coniacului. În Normandia, calvadosul era făcut din cidru puternic alcoolizat sau, în America de Nord, din aşa-numitul applejack, o formă puternic alcoolizată a cidrului care era îngheţat pentru aceasta, o tehnologie care, scrie aceeaşi World History of Food, fusese atestată cu mult înainte în Orient.

De fapt, ce este cidrul?

Există două înţelesuri pe care le capătă actualmente cidrul. Unul este sucul de mere (sau din alte fructe; cidrul de pere, de pildă, numit în Marea Britanie perry) uşor fermentat. Este alcoolizat în proporţie de maximum 8%. Pe de altă parte, este produs şi un aşa-numit hard cider, o formulă mai puternic alcoolizată, mai cunoscută în Statele Unite decât sucul fermentat. Se obţine prin presarea fructelor sau, după cum recomandă unele reţete, prin tăierea fructelor în cuburi mici şi punerea la fermentat cu zahăr (după gust, unii recomandă raportul de 5 kg de fructe la 1/2 kg de zahăr). Unele reţete recomandă ca merele să fie decojite şi fără cotor. Alţii spun că astfel se pierde o parte însemnată din proprietăţile cojii şi ale sâmburilor. Oricum, fructul nu trebuie să fie stricat sau lovit; în plus, trebuie să aibă gust acrişor şi să fie copt.

Din merele necoapte iese un cidru acru, fără aromă. Alţii spun că, după o săptămână, putem îndoi tescovina rezultată cu apă. Puneţi şi ceva scorţişoară, cuişoare sau coajă de portocale, pentru a-i da aromă, dar dacă vreţi autenticitate, mai bine renunţaţi. Trebuie să aveţi răbdare şi încredere, cidrul se face încet, în recipiente acoperite cu un dop de fermentaţie, străpunse cu un furtun al cărui celălalt capăt este pus într-un recipient cu apă. După câteva zile, lichidul trebuie sifonat, adică ventilat. Apoi lăsat încă vreo lună, chiar şi mai mult. Cu mare atenţie să nu-l tulburaţi, îl puteţi trage atunci în sticle bine închise. Se păstrează la rece şi se consumă pe muzică de lăută.

sursa: Historia, sanatate.bzi.ro, www.casamea.ro, retete.acasa.ro

Istoria cămășii albe

    

Pe cât de banală, pe atât de importantă şi nelipsită din garderoba modernă, cămaşa albă a devenit şi a rămas un must al ţinutei noastre de zi cu zi. Şi o emblemă a eleganţei, încrederii şi bunului gust, fără niciun fel de îndoială.

      Cămaşa albă este, probabil, cea mai importantă piesă de îmbrăcăminte din dulapurile noastre. Şi cea mai obişnuită totodată. Dovadă stă faptul că, indiferent de starea socială, materială sau de pregătirea profesională, avem în garderobă nu una, dar de cele mai multe ori, stive de cămăşi albe. Se pare însă că acest obiect vestimentar funcţional, elegant şi mereu la modă este, în fapt, un element vestimentar evadat din lenjeria de noapte direct în stradă şi care, încet-încet, a trecut proba timpului în materie de bun gust.

Rol social egalizator

      Dacă viaţa modernă este de neconceput în absenţa cămăşii albe, se pare că şi în Antichitate lucrurile nu erau cu mult diferite. Doar funcţia îndeplinită era alta

Dacă este să dăm crezare istoricilor modei, cea mai veche cămaşă albă datează de acum 3000 de ani î.Hr. şi a fost descoperită într-un mormânt egiptean de la Tarken. Cămaşa cu pricina avea destinaţia lenjeriei de noapte, cu mâneci plisate şi guler din franjuri. Lenjeria de noapte a fost multă vreme şi lenjeria de moarte, iar cămaşa albă a fost (şi a rămas) piesa de rezistenţă a garderobei funerare.

      Cum baia nu a făcut multă vreme parte din rutina zilnică, popularitatea cămăşii s-a bazat în primul rând pe raţiuni de igienă. Carol cel Mare, notează istoricii, purta direct pe piele ceea ce astăzi numim lenjerie de corp – o cămaşă şi pantaloni din bumbac.

      De pe la 1300, arta şi literatura încep să dea importanţă acestui obiect de îmbrăcăminte, multe pânze înfăţişându-i pe oameni de condiţii diferite înveşmântaţi în cămăşi albe cu tăieturi diverse. Şi este posibil ca, încă de pe-atunci, cămaşa albă să fi avut un rol social egalizator, pentru că în frescele sau tablourile epocii care ilustrează destinul sufletului după moarte şi calea străbătută până la Judecata de Apoi, principalul element vestimentar este cămaşa albă, la egalitate cu nuditatea. Până pe la 1860, în vremea Republicii italiene, termenul latin „subucula” desemna cămaşa cu funcţie de lenjerie de corp. Oraşele italiene precum Veneţia şi-au păstrat de-a lungul timpului un renume de necontestat în materie de producţie de cămăşi. Se spune, de pildă, că pentru nunta nobilei Lucieta Gradenigo, membră a unei vechi familii de patricieni cu o istorie de pe la 1200, croitorii veneţieni i-au confecţionat acesteia o cămaşă ţesută cu fir de aur.

Maria Antoaneta şi cămaşa albă feminină

    
În istoria cămăşii, gulerul este vedeta anilor 1500. Astfel, gulerul plat este numit guler franţuzesc, cel cu volane, de câţiva metri chiar, era italian, iar cel ţeapăn, scrobit, era modelul spaniol.

     Istoricii modei consemnează că Beau Brummel, în fapt George Bryan Brummel (1770-1840), un arbitru al eleganţei masculine britanice din acea vreme şi bun prieten al prinţului regent (viitorul rege George al IV-lea), a introdus eşarfele legate pe sub gulerele scrobite ale cămăşilor sale imaculate. Se spune că nodurile pe care ştia să le facă erau pe cât de încântătoare, pe atât de elaborate, astfel încât au fost unii care chiar i-au plătit bani grei pentru a lua parte la adevărate sesiuni de instruire ţinute de acesta în materie de noduri şi legături.

     Un moment important în istoria cămăşii este legat de inventarea nasturilor. Originea acestei invenţii variază. După unii, un fondator al industriei cămăşilor din Marea Britanie i-ar fi inventat pentru a fixa cumva gulerul jucătorilor de polo în timpul meciurilor. O altă versiune este cea potrivit căreia un inventator anonim contrariat de vântul sălbatic din portul New York a găsit în acest fel soluţia de a lipi cumva cămaşa de corp, ataşând la capete nasturi de sidef.

     Revista „Vogue” notează că prima apariţie publică a unei cămăşi albe feminine (în fapt, o rochie de muselină) a fost în portretul reginei Maria Antoaneta (1755-1793), arhiducesă de Austria, soţia lui Ludovic al XVI al Franţei. Portretul semnat Vigée-Lebrun nu respecta eticheta regală, astfel că în 1783 s-a iscat un adevărat scandal pe această temă.

Muncitori vs. gulere albe

     Succesul cămăşii a fost într-o continuă creştere până în secolul XX. Gulerul alb, însemnul averii şi al statusului social – chiar dacă din plastic şi detaşabil pentru a da impresia de curăţenie continuă – devine un ideal tot mai râvnit. Se ajunge până acolo încât culoarea gulerului capătă o semnificaţie de clasă. Se pare că scriitorul american Upton Sinclair (1878-1968), autorul cărţii The Jungle, în care arată condiţiile de muncă ale lucrătorilor din industria cărnii, este primul care introduce distincţia dintre muncitorul cu cămaşă albastră (culoarea uniformei) şi funcţionarul administrativ sau patronul purtător de cămaşă albă, distincţie care face epocă în anii 1930.

     Diferenţa s-a păstrat până în tulburii ani 1970 din Marea Britanie, care opuneau la acea vreme grupurile de muncitori din industrie purtătorilor de gulere albe angrenaţi în muncile de birou sau afaceri. Astăzi, vorbim despre criminalitatea „gulerelor albe”, semn că anumite semnificaţii sunt încă prezente.

Bogart vs. Brando sau cămaşă albă vs. tricou

     Revenind însă la istoria cămăşilor albe, cele care au contribuit neîndoios la popularitatea lor şi la promovarea acestora ca însemn al bunăstării şi averii au fost, şi de această dată, starurile de film din SUA. Rudolph Valentino, supranumit „amantul latin”, după care suspinau la unison toate femeile planetei de pe la 1920, era irezistibil atât pe ecran în cămăşile sale cu mâneci largi, angajat într-un duel mortal cu duşmanul, cât şi în afişele cinematografelor sau prin reviste de astă dată în cămăşi albe, clasice, cu guler răsfrânt. Humphrey Bogart este un alt exemplu de vedetă din Cetatea Filmului care nu s-a putut dezlipi de eticheta eleganţei compusă din costum, cămaşă şi cravată. Starul hollywoodian îi reproşa lui Marlon Brando, vedeta în devenire care se remarcase prin machism şi nonconformism, faptul că intrase în cetatea filmului îmbrăcat în tricouri asudate.

     Nici vedetele feminine nu s-au lăsat mai prejos. Lauren Bacall a asortat cămaşa albă cu mâneci bufante cu rujul şi pantalonii largi, precum şi cu un look rece de divă inaccesibilă.

     Anii 1950 o arată pe delicata Audrey Hepburn în „Vacanţă la Roma”, îmbrăcată în cămaşă cu mâneci rulate şi legate la mijloc care-i subliniază talia de viespe. Ava Gardner devine un icon al modei cămăşilor albe cu mâneci scurte, iar androgina Katharine Hepburn nu abandonează nici ea cămaşa şi pantalonii largi care erau piesele de rezistenţă ale imaginii sale de femeie emancipată. Alt exemplu este Marlene Dietrich, îngerul albastru înveşmântat în bumbac alb.

Maşina de spălat şi democratizarea cămăşii albe

     Dacă în anii 1960, cămaşa albă intră într-un uşor declin odată cu ascensiunea modei etno, în 1967, celebrul model feminin Twiggy o readuce în atenţie şi o impune ca pe un simbol al androginismului. Într-o şedinţă foto, Twiggy pe care o copiau de zor toate adolescentele cu pieptul mai mult sau mai puţin plat se lasă pozată şi apare în reviste în costum, cămaşă şi cravată, semănând totodată şi cu un bărbat şi cu o femeie.

     Anii 1980: decada este deschisă de parada de cămăşi albe a creatoarei punk Vivianne Westwood având ca temă piraţii. Simbolul acestor ani devine cămaşa designerului Ferre, cu o arhitectură bogată, guler înalt, plină de referinţe istorice şi confecţionată în diferite forme de diferite ateliere. Cântăreţul american Prince este un adept al acestei mode, afişându-se mereu într-o cămaşă din care curgeau volane pe toate părţile. Kim Basinger face furori în filmul „Nouă săptămâni jumătate”, la fel şi Jennifer Grey în „Dirty Dancing”, amândouă marcând anii 1980.

     Anii 1990 simplifică foarte mult cămaşa albă, ca reacţie, poate exagerată, la opulenţa perioadei anterioare. Tot istoricii modei consemnează că în 1992, celebra şi temuta editoare Anna Wintour a ales pentru coperta specială la centenarul revistei „Vogue” în SUA trei supermodele, Claudia Schiffer, Naomi Campbell şi Cindy Crawford, pe care le-a îmbrăcat în cămăşile albe ale casei de modă Gap.

     Cămaşa a stat în atenţia unor designeri precum Tom Ford sau Karl Lagerfeld care au rafinat-o până la extrem, transformând-o într-un obiect de lux, de la ţesătura lucioasă şi densă până la croiala îndrăzneaţă şi finisajul impecabil. Dependenţii de modă ar da un strat din pielea proprie pentru a pune mâna pe o cămaşă semnată Tom Ford, cu guler înalt şi ţeapăn, încheiată abia la al treilea nasture.

     Şi-ar mai fi un amănunt, poate nu lipsit de semnificaţie. În scurta sa istorie a cămăşii albe, T.M. Lewin notează că inventarea maşinii de spălat a dus la democratizarea cămăşii ca obiect vestimentar în aşa măsură încât astăzi nu mai este de neconceput schimbarea cămăşii albe chiar şi de mai multe ori pe zi. Şi dacă nu v-aţi hotărât cu ce să vă îmbrăcaţi mâine la slujbă sau la interviul de angajare, scoateţi din dulap una dintre cămăşile albe şi ieşiţi în lume cu o ţinută care să vă reprezinte şi care să le evoce privitorilor liniştea şi solemnitatea zăpezii, a norilor sau a munţilor.

sursa: Historia; Revista „Vogue”; annebebe;