Istoria clătitelor
Clătitele fac parte
dintre puţinele feluri de mâncare de care gurmanzii-şefi ai Greciei Antice ar
trebui să fie mândri, pentru că au trecut testul timpului ajungând să fie
gătite chiar şi în bucătăria secolului XXI.
Dacă ar fi să traducem
denumirea originală (adică grecească) a clătitei i-am spune „tigăită”, pentru
că şi atenienii îi spuneau „tagenites”, „teganites” sau „tagenias” (toate
variantele fiind derivate ale cuvântului „tegano” care desemna tigaia de prăjit).
Cronicarul Athenaeus povesteşte cum era preparat acest
desert: plakous-ul (compoziţia formată din 500 g. de făină, 60 ml de vin alb,
60 ml de lapte acru, o jumătate de linguriţă de sare) era prăjit într-o
cantitate mică de ulei de măsline. După ce compoziţia începea să facă băşici şi
era rumenită pe ambele feţe, se servea caldă, dimineaţa. Se asezona neapărat cu
miere şi seminţe de susan, uneori şi cu brânză.
Clătitele s-au
răspândit peste tot în lume putând fi atât dulci, cât și sărate, iar
umpluturile variază de la cele mai simple (zahăr, dulceață, miere, ciocolată)
până la combinații spectaculoase și incitante.
Original, clătitele se
serveau cu cidru (băutura fermentată pe bază de mere), ulterior a apărut cea
mai spectaculoasă formă de prezentare a clătitelor - clătite flambate în
lichior și suc de portocale.
Pentru gurmanzii din Franța, Anglia, 2 februarie este un motiv de bucurie,
fiind o sărbătoare în care se servesc clătite. Această zi a
devenit cunoscută ca fiind "Ziua clătitelor". Legenda zice că
persoana care reușește în această zi să arunce o clătită în sus și să o prindă
în tigaie cu stânga, în timp ce ține o monedă de aur în dreapta, va avea noroc
de bogăție și prosperitate tot anul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu