SIMBOLURI PASCALE

De ce ciocnim ouă de Paști?

Vopsitul ouălelor vine din Persia, din vremuri imemoriale, iar primul ou vopsit de care se știe era unul de struț, în Cartagina.

"Cartagina ne aduce efectiv proba primului ou încondeiat, mai precis descoperirea Oului de struț punic, sec. IV-III î.Hr.

Dar, nu știm exact dacă astăzi oul încondeiat din zona sud-est europeană trebuie să ne ducă cu gândul la Cartagina. Creștinismul pare că ar fi moștenit tradiția aceasta din Persia pre-islamică, la fel cum și tăierea mieilor pare să fie mai curând un reflex din Vechiul Testament", arată Daniela Dumbravă.

Ce trebuie să știm despre Oul de Paști?

Imaginați-vă oul un soi de Bing Bang al cosmosului de unde, la momentul oportun, expandează nu numai existența în sine dar și derivatele ei mitice, culturale și religioase. Atât cosmologiile moderne, mai ales fizicienii și astrofizicienii contemporani nouă, cât și cele mitologice sunt laboratoarele utopice ale prinderii sensurilor și informațiilor originii universului.

Oul este informație germinală pentru multe mitologii: vedică, taoistă, babiloniană, orfică, polineziană, finlandeză și așa mai departe. Acest sens generic al oului, nici folclorul românesc nu-l ratează, așa cum bunăoară ne arată culegerile de literatură veche și populară de la noi.

Poate că cel mai adecvat timpului pascal, semnificația oului se așeaza chiar în preajma timpilor echinocțiului de primăvară în religiile monoteiste, dar nu exclusiv, de exemplu zoroastrismul ce cuprinde elemente monoteiste dar și dualiste. De ce? Pentru că trecerea de la un an la altul, re-înnoirea cosmică sau ciclicitatea timpului se celebra mai cu seamă în această perioadă de trecere.

Cuvântul ebraic Pesah sau Pesach, încorporează din plin această semnificație pentru religia Mozaică. În Zoroastrism, celebrarea sărbătorii Nawruz (noua zi) dedicată lui Ahura Mazda, divinitate centrală a pantheonului iranian pre-islamic, este poate exemplul cel mai relevant pentru o arheologie a obiceiului încondeierii oului.

Cu ocazia acestei sărbători, gospodinele curățau casa, bărbații cap de familie erau perfecți amfitrioni, regii promulgau legi îngăduitoare amnistii și, în fine, toată lumea făcea schimb de daruri. Toate acestea se păstrează și în Creștinism, chiar dacă semnificația lor este diferită.

Cât de vechi e obiceiul vopsirii oului?

Cartagina ne aduce efectiv proba primului ou încondeiat, mai precis descoperirea Oului de struț punic, sec. IV-III î.Hr. Dar, nu știm exact dacă astăzi oul încondeiat din zona sud-est europeană trebuie să ne ducă cu gândul la Cartagina. Creștinismul pare că ar fi moștenit tradiția aceasta din Persia pre-islamică, la fel cum și tăierea mieilor pare să fie mai curând un reflex din Vechiul Testament, însă cel mai aproape cronologic și spațial ar fi cultura creștină de sorginte slavă, anume grupurile etnice supranumite pisanka, celebre pentru pictarea și vopsirea ouălelor.

Ce știm despre sacrificarea mieilor?

În cartea Exod, capitolul 12, în mod explicit, Dumnezeu îi poruncește lui Moise și lui Aaron, aflați în Egipt: "Luna aceasta (i.e. Nisan) să fie pentru voi începutul lunilor (al anului), să fie întâia între lunile anului. Vorbește deci la toată obștea fiilor lui Israel și spune-le: - În ziua a zecea a acestei luni, fiecare cap de familie să ia câte un miel; un miel pentru fiecare casă.

Mielul să fie de un an, parte bărbătească și fără meteahnă; veți lua fie un miel, fie un ied. Să-l țineți până în ziua a paisprezecea a acestei luni (i.e. Nisan) și atunci toată adunarea obștii fiilor lui Israel să-l înjunghie spre seară. Să ia din sângele lui și să ungă amândoi stâlpii ușii și pragul de sus, în casele unde-l vor mânca. (...) să o mănânce cu azima (i.e. matzot) și ierburi amare (...) numai fript".

Celebrarea Pesah-ului, între 14-21 ale lunii Nisan, care etimologic marchează numirea primei luni a primăverii, a apariției primelor fructe și este prima lună a calendarului religios ebraic, semnifică ieșirea evreilor de sub robia egipteană conduși de către Moise.

Aceasta reprezintă o primă bază culturală manifesta atât prin marcarea cu sânge a spațiului domestic în semn de delimitare de tot ceea ce este străin de sfințenia și sensul pascal evreiesc, dar și de a păși cu bun augur în noul an religios, regenerați interior și împăcați cu tot ceea ce ne este exterior.

Preluarea oului și a sacrificării mieilor de la evrei s-a făcut pentru că noua religie a preluat întregul patrimoniu de credințe ale iudaismului și se consideră adevaratul iudaism, la început, sau Creștinismul a apărut ca o religie complet nouă care a preluat simboluri din mai multe zone și religii cu care era contemporană? Sau a venit cu propriile simboluri, diferite de alte simboluri, cum e cazul crucii?

Pentru creștinism, din perspectiva culturală, toate acestea nu sunt neapărat diferite gândind că lui Dumnezeu întotdeauna îi aducem o jertfă, doar că se răstoarnă complet paradigma: Dumnezeu însuși aduce o jertfă umanității, pe Iisus cel ce le spune celor aflați cu el pe Muntele Măslinilor: "Adevăr, adevăr vă spun: Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt!". Mielul pentru creștini este Iisus din Nazaret, Fiul Omului, Salvatorul lumii luată ca întreg: lumea văzută (cosmosul și întreaga umanitate, înainte și după Iisus) și lumea nevăzută (stihiile) și Fiul Tatălui Celui Nevăzut, Dumnezeu.

Iconografia paleocreștină îl reprezintă pe Iisus atât înăuntrul unei mandorle, un contur elipsoidal care circumscrie întregul corp, așa cum una din scenele iconografice în mozaic în Biserica Santa Maria Maggiore, Roma, înfîțișează deopotrivă pe Aaron și pe Moise. În cazul lui Iisus Hristos, iconografia îl reprezintă înăuntrul mandorlei în trei momente cruciale: Schimbarea la Față, Pogorârea la Iad (unde Adam și Eva sunt trași afară din Iad) și Înălțarea Sa la Tatăl. Iconografic, îl vedem pe Iisus în viscerele pământene, în cele sub-pământene și în cele cerești.

Mandorla nu este departe de ou, daca dorim să vedem și astfel înlăuntrul lumilor. Ciocnitul oualelor poate să aibă în centru exact această semnificație: ruperea separației dintre lumea celestă, terestră și subterană. Hristos este pecetea acestor lumi, mai precis patimile sale și misiunea sa de a ne scoate din robia simțuală - ruperea omului de dragostea divină - și de a ne face dumnezei, recăpătând asemănarea cu Dumnezeu.

De asemenea, o icoana de secol VI, parte componentă a Tezaurului Mănăstirii Sf. Ecaterina din Sinai, reprezintă aproape insesizabil, tot înlăuntrul mandorlei, pe Iisus-făt, adică în pântecele Maicii Domnului. Privitorul este izbit de unicitatea acestei reprezentări a lui Iisus în stare embrionară unde placenta este reprezentată de mandorlă. Și Rugul Aprins ne apare iconic tot sub forma unei mandorle, focul nestins dintr-un arbust, iar înlăuntrul acestui foc ce nu arde dar care este aprins stă Maica Domnului.

Mănăstirea Antim posedă o icoană minunată a Rugului Aprins și acolo este un miracol pentru că totul gravitează în jurul unui mare ierarh, Antim Ivireanul. Asadar, revenind, Iisus întrupat în lume este jertfa lui Dumnezeu, este noul Legământ pe care Domnul îl face cu umanitatea, iar nu numai cu poporul evreu. De aceea cultural vorbind, este complet diferit de ceea ce astăzi celebrează prin Pesah comunitățile ebraice.

Când au apărut mielul și oul în Creștinism și cât de repede au fost preluate în noua religie apărută în Israel, dupa venirea lui Iisus Hristos?

Primele comunitati, asa zis crestine, sunt chiar comunitatile ebraice, desigur cele care il accepta pe Iisus ca Christos sau Mesia, iar ritualul pascal nu avea cum sa fie diferit in acceptiunea domestica a sa: pregatirea mieilor si a azimei, ierburile amare prezente pe masa oricarui evreu in acea vreme, matzot-ul insa (sau azima) devine painea nedospita franta de mainile lui Iisus, iar vinul din carafa, sangele Celui ce se va jertfi pana la sfarsitul veacurilor, Christos.

Oul, luat separat, nu apare in textele ebraice ce reglementeaza ritualul pascalic, haggadah, pentru ca nu este un aliment introdus nici in textul liturgic ebraic, insa este un aliment ce intra in meniul evreilor askhenazi pentru ca indicatiile rabinice il recomanda ca fiind "rotund intocmai ciclului vietii", este un aliment demn de a reprezenta "sacrificiul sarbatorii" si, in fine, este un aliment ce genereaza viata. Un rabin ultra-ortodox va fi contrar acestei recomandari caci nici Talmud-ul nu are prescriptii stricte legate de ou si Pesah.

Acum, revenind, evreii din Iudeea de pana la caderea celui de-al doilea Templu (70 d. Hr.), implicit evreii botezati si micile comunitati de crestini din Orientul Apropiat, vor fi fost lipsiti de oul de Paste pentru simplul fapt ca in prescriptiile haggadah cele mai apropiate lor din perspectiva cultuala, nu exista. Mielul si-l putea permite doar cei ce erau din asa zisa clasa medie, saracii mancau porumbei.

Mai tarziu va fi aparut si oul, insa ganditi-va ca registrul traditiei incondeierii oului apartine mai curand spatiului persan si ca, foarte probabil, din Persia spre estul-europei si, ulterior, in toata Europa, va fi aparut aceasta traditie, intr-o cronologie pe care o vad mai curand tarziu antica si medievala, decat timpuriu antica. Asta legat de ou. Mielul pentru aceste comunitati crestine timpurii in zona Orientului Apropiat si, in cam toata Asia, nu are de ce sa lipseasca de pe masa festiva pascala. Desigur, spuneam mai devreme, paradigma teologicase schimba daca gandim ce este jertfa pentru crestini.

Din punct devedere al cultului, lumea crestina se va maturiza dupa secolul al IV-lea, insa tot in Israel, mai precis inlauntrul manastirii Sf. Sava, locul unde a aparut liturghia Sf. Ioan Gura de Aur si o prima forma a Triodului. De la Sf. Sava se difuzeaza si se intregeste in Constantinopol, iar mai apoi in tot Bizantul, ajungand pana la noi. Desigur, va raspund astfel, doar pentru ca m-ati intrebat de Crestinism in succesiunea religiei Mozaice.

Cum au preluat românii aceste obiceiuri?

În bogația imensă a folclorului românesc și a celui sud-est european pot fi sondate cu totul alte căi de a ajunge la oul încondeiat, dar nu pe o filieră cronologică. Există cronici ce amintesc de acest obicei la români, toate asimilate Paștelui. Foarte interesant, încondeierea oului este văzută întocmai pictării icoanelor, tincturile folosite fiind extrase din foi de ceapă, de tei, frunze de mesteacăn.

Gorovei este cel ce culege și dedică un intreg volum acestor tradiții, cred că este interesant să exemplificăm: pretutindeni, la români, acei ce se duc la Înviere, se spală cu apă proaspătă în care s-a pus măcar un ou roșu și câțiva bani de aur sau de argint. Oul roșu însemnează ca sa fie ușori și sănătoși ca oul, iar banii, ca să le meargă bine peste tot anul, și să fie curați ca argintul sau ca aurul. Aceasta se face și în ziua de Paști, înainte de a merge la biserică; cu ouă roșii se fac descântece pentru dureri de dinți, de urechi sau de gât.

Mânjilor li se leagă de gât un găvan de lingura folosită la înroșirea ouălor, existând credința că astfel vor fi feriți de rele.

Ouăle roșii de pichire se întrebuințează ca leac pentru mușcătura de șarpe și în farmece de dragoste.

Ștergarul cu care au fost șterse ouăle abia înroșite se păstrează un an pentru că e bun la durerea de urechi. 

http://www.ziare.com; www.stiripesurse.ro

Drobul de miel

   

   Unul dintre felurile de mâncare nelipsite de pe masa oricărui român în zilele de Paşte este drobul. O variantă a preparatului românesc se întâlneşte la scoţieni şi se numeşte haggis, cu menţiunea că acela este fiert în burtă de oaie şi nu conţine cantitatea impresionantă de verdeţuri precum drobul românesc.

     Bunătatea pe care o punem pe masă şi o numim drob de miel are ca ingrediente principale măruntaiele acestui animal adică: ficat, plămâni, inimă şi rinichi, la care se adaugă cantităţi mari de ceapă verde, mărar, pătrunjel, usturoi şi leuştean. De asemenea, pentru preparare mai avem nevoie de pâine înmuiată în lapte.

     Măruntaiele se fierb după care se trec prin maşina de tocat. Se adaugă sare şi piper şi se amestecă cu verdeaţa tocată şi ea. Prapurul mielului se pune în tavă şi se toarnă amestecul de carne.

     O variantă de preparare este cea cu aluat în loc de prapure, însă în mai toate variantele culinare se aşază în mijloc ouă fierte.

     Drobul de miel este un fel de mâncare foarte apreciat la noi, care se serveşte în timpul Sărbătorilor Pascale, alături de pasca cu brânză şi ouă roşii.

     În SUA însă, un astfel de preparat este interzis deoarece conţine plămâni de oaie, organe considerate toxice pentru sănătatea umană.

     Pentru creştini, sacrificarea mielului de Paşte semnifică jertfa lui Hristos pentru salvarea neamului omenesc. După alţii, obiceiul sacrificării acestui animal ar fi fost specific păstorilor din Orient care se mutau din loc în loc alungaţi de secetă. Ei sacrificau un miel înainte de plecare având credinţa că vor fi feriţi în acest fel de spiritele rele, în timpul călătoriei. Cu sângele mielului, ungeau stâlpii şi beţele de la corturi.

 

 Sursa: historia

 

„Marghilomana“, cafeaua cu rom sau coniac

     Cafeaua este una dintre cele mai răspândite licori aromate, pe care o sorb cu nesaţ atât bogaţii, cât şi oamenii de rând de peste tot din lume. Se prepară în nenumărate feluri, cu lapte, cu frişcă sau cu rom. Fiecare ţară are specialitatea ei de cafea, România mândrindu-se cu renumita „marghilomană“, care a intrat în vocabularul uzual după Primul Război Mondial.
     Alexandru Marghiloman (1854-1925), om politic, jurist, lider conservator şi unul dintre cei mai mari moşieri ai ţării, era un mare băutor de cafea. Într-o zi, când se afla la vânătoare, a cerut să i se facă una. Nefiind pregătit cu toate cele trebuincioase unei cafele, valetul a improvizat, punând, în loc de apă, coniac. Astfel s-a născut „marghilomana“.
     După Primul Război Mondial, la Capşa, rafinaţii aristocraţi cereau „un marghiloman“, „două marghilomanuri“ sau „o marghilomană“. Tot în acele vremuri, la Hanul lui Manuc, în „Sala Domnească“, unde aveau loc baluri mascate şi serate mondene, la care se serveau platouri cu peşte sau cu felii de friptură rece de mistreţ, însoţite de vin alb sec şi vin negru, cafeaua Marghiloman era la mare cinste.

    „Marghilomana“ este, de fapt, o cafea turcească, fiartă cu rom sau coniac. Era servită în ceşti foarte mici, fără toartă, cunoscute sub numele de „filigeană“. Cafeaua se fierbea în ibrice aşezate pe nisip încălzit cu cărbuni. În filigeană, boierul Marghiloman adăuga un strop de rom Jamaica sau de coniac foarte fin. Astăzi, există mai multe feluri de a prepara această cafea, nelipsit din toate fiind romul sau coniacul. La foc mic, se pun la fiert într-un ibric 100 ml de coniac şi două linguriţe de zahăr. Când amestecul dă în clocot se adaugă şi trei linguriţe de cafea. Se trage ibricul, se acoperă şi, după circa 2-3 minute, când cafeaua cade la fund, licoarea rezultată se pune într-o ceaşcă. Un alt mod de preparare constă într-o ceaşcă cu apă, care se pune la fiert, tot în ibric, cu o linguriţă de zahăr. Când apa dă în clocot, se adaugă romul şi cafeaua. Se serveşte fierbinte, cu un… trabuc.
sursa: historia

Sandvişul - mâncarea unui Lord

Pâinea care „împachetează“ bucăţi de carne, asezonate cu verdeţuri şi legume – iată o „delicatesă“ pe care omul o cunoaşte din antichitate. Şi totuşi, denumirea celebrelor felii de pâine care ascund un amestec dibaci pregătit este de dată relativ recentă.

În secolul I î.Hr., combinaţia de nuci şi mere strivite, mirodenii şi vin, pusă între lipii, era mâncarea de bază a evreilor care construiau oraşele egiptene; ea este considerată, de altfel, precursoarea sandvişurilor din ziua de azi.

Apoi, în perioada medievală, felii zdravene de pâine erau folosite pe post de farfurii, deasupra cărora se puneau bucăţi de carne. La final, „farfuria“ era mâncată sau aruncată, în funcţie de cât de sătul era meseanul.

Legenda spune că lordul John Montagu, al IV-lea Earl de Sandwich (1718-1792), a cerut să-i fie adusă, aparent pentru a nu se ridica de la masa unde juca cărţi, „o bucată de carne de vită, puţin sărată, între două felii de pâine“, pentru ca grăsimea să nu i se lipească de mâini.

„Bucăţile de carne caldă“ – cum apar în jurnalul istoricului Edward Gibbon, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea – au păstrat numele lordului, nu pentru că el ar fi inventat acest fel de mâncare, ci mai degrabă datorită popularităţii lui în rândul prietenilor lordului Sandwich (care au început să comande: „daţi-mi la fel ca lui Sandwich!“).

John Montagu, al IV-lea Earl de Sandwich

Înainte de a i se da numele lordului, felul de mâncare apare consemnat în istoriile vremii drept „pâine şi carne“ sau „pâine şi brânză“.

În SUA, sandvişul a fost introdus în 1840 de englezoaica Elizabeth Leslie, care menţiona, în cartea ei de bucate Instrucţiuni pentru bucătărie, o reţetă de sandvişuri cu şuncă (principala diferenţă între sandvişurile americane şi cele britanice – la care se folosea orice fel de carne).

Cu timpul, masa de seară s-a servit din ce în ce mai târziu în zi, supele calde au fost înlocuite, treptat, cu feluri de mâncare uşor de preparat, făcute din resturi.

La începutul anilor 1900, acest fel de mâncare era atât de des întâlnit în dieta americanilor, astfel încât brutăriile au început să vândă pâine feliată pentru a uşura realizarea sandvişurilor. Astfel, de pe masa unui lord, sandvişul a devenit un fel de mâncare uşor de făcut, uşor de luat la pachet, mâncarea preferată a şcolarilor şi a muncitorilor de pretutindeni, cel mai răspândit fel de sandviş american fiind cel făcut din şuncă, salată verde şi felii de roşie.

Sursa: historia, topfoodfacts.com