Cizma, un obiect strict necesar şi exclusiv masculin

Purtate astăzi chiar şi pe timpul verii, cizmelor le-a fost destul de greu să se impună în modă. Mai ales în cea feminină. Pentru o lungă perioadă de timp, aceste obiecte de încălţăminte au făcut parte din garderoba masculină, a călăreţilor şi a soldaţilor.

Desenele din peşterile spaniole de la Altamira, vechi de mai bine de 15.000 de ani, îi arată pe oameni înveşmântaţi în piei de animale. Inclusiv picioarele le sunt acoperite de bucăţi de piele şi blană. Istoria obiectelor de încălţăminte este, aşadar, la fel de veche precum mersul biped. Acum 5.000 de ani, „omul gheţurilor” descoperise şi el beneficiile încălţărilor din piele şi blană.

Cât de mult s-a schimbat încălţămintea în tot acest răstimp? Nu prea mult, am putea răspunde fără a greşi neapărat.

La începuturi, cizma era un obiect strict necesar şi exclusiv masculin

Iniţial, cizmele se compuneau din două piese separate, dar care, împreună, ofereau gleznei mai multă protecţie decât o puteau face sandalele sau pantofii. Cam în jurul anilor 1000, aceste piese ajung să formeze un tot unitar. Un fel de cizme din piele de animal erau purtate de nomazii din estul Asiei.

Răspândirea lor în China, India şi Rusia în jurul anilor 1200-1500 se datorează invadatorilor mongoli. Inuiţii din Alaska poartă şi astăzi un fel de cizme din piele de caribou (ren) sau focă, decorate cu intestine de focă, blană de câine sau de lup.

Până să ajungă un tip de încălţăminte nelipsit din dulapul oricărui pământean modern din zonele în care mai vine şi iarna (sau moda), cizmele erau folosite numai la călărie, vânătoare sau pentru uz militar şi exclusiv de către bărbaţi. Până prin 1570, materialul cel mai des utilizat era pielea de căprioară sau cea de berbec, croiala urmărea forma piciorului, iar cizma avea un pinten ataşat la călcâi. Marginile încălţămintei erau festonate. Alte cizme erau căptuşite şi se purtau îndoite în aşa fel încât acest detaliu să iasă la iveală. Cizmele puteau fi împodobite cu nasturi, catarame, cureluşe sau blană şi legate de picior cu ajutorul unor fâşii de piele netăbăcită.

Dar, oricât de ingenios erau decorate, nu erau obiecte la modă, ci doar necesare călăreţilor şi soldaţilor. Cizmele înalte aveau o crăpătură la spate pentru a lăsa deplină mobilitate genunchiului. Tocurile au fost ataşate acestor obiecte de încălţăminte prin 1500 mai degrabă pentru a preveni teama călăreţului că va adormi în şa şi va cădea de pe cal.

”Wellington’s” – cizme purtate în timpul războiului civil din SUA

Războiul de 30 de ani (1618-1640) nu aduce schimbări în ceea ce priveşte istoria cizmelor. Ele continuă să facă parte din garderoba masculină şi sunt puţine dovezi că ar fi fost preluate şi de sexul frumos.

În perioada barocului clasic, prin 1660, croiala cizmelor începe să fie mai strâmtă, iar pielea folosită este mai rezistentă. Încălţămintea urcă mai sus de genunchi, spre coapsă, iar zorzoanele de tot felul nu lipsesc. Femeile sunt văzute şi ele purtând cizme, dar doar atunci când călăresc.

Anii 1800 reprezintă momentul de cotitură în istoria acestor obiecte de încălţăminte, care devin populare atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei.

Unul dintre cei care au dat numele unui tip de cizme a fost Arthur Wellesley, primul duce de Wellington, care l-a învins pe Napoleon la Waterloo, în 1815.

Aceste încălţări erau lungi, de tipul cizmelor de cowboy de astăzi. Numite „wellington’s”, acest tip de încălţări a fost purtat în timpul războiului civil din SUA, iar după terminarea acestuia a fost adus de combatanţi acasă.

Prin 1868, cizmele lungi până peste genunchi sunt abandonate în favoarea celor mai scurte, mai practice şi mai puţin costisitoare.

1960: fuste scurte şi cizme înalte, strânse pe picior

Primul Război Mondial şi perioada imediat următoare (1914-1929) au un imens impact în lumea occidentală. Raţionalizarea tuturor resurselor şi folosirea lor cu predilecţie pentru necesităţile militare schimbă semnificativ viaţa femeilor care iau locul bărbaţilor în fabrici şi capătă, astfel, pentru prima oară, independenţă financiară. După încheierea conflagraţiei, nimeni nu le-a mai putut convinge pe reprezentantele sexului frumos să revină la statutul domestic pe care l-au avut înainte. Femeile descoperă acum confortul oferit de cizme, încălţămintea militară devenind banală. Anii 1930 duc la dispariţia cizmelor din garderoba masculină, dacă exceptăm încălţămintea purtată la locul de muncă, dar pentru cea feminină devine o necesitate pe timp de iarnă. Materialul cel mai des folosit pentru confecţionarea cizmelor este velurul, culorile predominante fiind maro şi negru

În 1960, cizmele ajung să devin un must pentru orice garderobă a tinerelor fete; şi nu orice fel de încălţăminte, ci cea numită „go-go boots”. Adică cizmele înalte, cu toc pătrat sau cu platformă, confecţionate din piele lăcuită sau, pur şi simplu, din lac sintetic.               

Culorile sunt dintre cele mai vii, de la roşu parizian, la verde crud, alb, roz sau albastru marin. Trendul este impus şi de faptul că la modă în acea perioadă era fusta scurtă şi ce se potriveşte mai bine cu aceasta decât o pereche de cizme înalte şi strânse pe picior? În această perioadă, moda englezească este puternic influenţată de cea nord-americană.  Tinerii cei mai îndrăzneţi încep să se afişeze cu cizme scurte combinate cu costume de business, dar şi de zi cu zi.

Cizmele de cowboy şi rochiile de mătase – o combinaţie aparent paradoxală

Tot în această perioadă, cizmele purtate de cowboy ajung pe stradă cu mici îmbunătăţiri care ţin de înălţimea tocului sau de lucrătura mai elaborată. Ele transcend sexul şi se combină cu rochii vaporoase şi romantice. Legendele de la Hollywood – Gene Autry, Roy Rogers, Dale Evans şi imaginarul Hopalong Cassidy – contribuie din plin la răspândirea modei. „Dacă ai crescut în anii 1950, o pereche de cizme de cowboy erau printre cele mai preţioase proprietăţi”, declara Jennifer June, una dintre creatoarele de haine şi încălţăminte de acest tip din America. „Întotdeauna am iubit cizmele de cowboy, dar acum câţiva ani, când am descoperit o pereche vintage într-un magazin, am fost pur şi simplu şocată. Am început să învăţ cât de mult am putut”, explică creatoarea pasiunea pentru acest tip de încălţări.

Astăzi este de neconceput o garderobă să nu includă şi câteva perechi de cizme. Ele au ajuns să fie purtate şi vara, iar designerii se întrec în combinarea modelelor şi a materialelor care de care mai ingenioase.

Sursa: historia; istorii regasite

Istoria cămășii albe

    

Pe cât de banală, pe atât de importantă şi nelipsită din garderoba modernă, cămaşa albă a devenit şi a rămas un must al ţinutei noastre de zi cu zi. Şi o emblemă a eleganţei, încrederii şi bunului gust, fără niciun fel de îndoială.

      Cămaşa albă este, probabil, cea mai importantă piesă de îmbrăcăminte din dulapurile noastre. Şi cea mai obişnuită totodată. Dovadă stă faptul că, indiferent de starea socială, materială sau de pregătirea profesională, avem în garderobă nu una, dar de cele mai multe ori, stive de cămăşi albe. Se pare însă că acest obiect vestimentar funcţional, elegant şi mereu la modă este, în fapt, un element vestimentar evadat din lenjeria de noapte direct în stradă şi care, încet-încet, a trecut proba timpului în materie de bun gust.

Rol social egalizator

      Dacă viaţa modernă este de neconceput în absenţa cămăşii albe, se pare că şi în Antichitate lucrurile nu erau cu mult diferite. Doar funcţia îndeplinită era alta

Dacă este să dăm crezare istoricilor modei, cea mai veche cămaşă albă datează de acum 3000 de ani î.Hr. şi a fost descoperită într-un mormânt egiptean de la Tarken. Cămaşa cu pricina avea destinaţia lenjeriei de noapte, cu mâneci plisate şi guler din franjuri. Lenjeria de noapte a fost multă vreme şi lenjeria de moarte, iar cămaşa albă a fost (şi a rămas) piesa de rezistenţă a garderobei funerare.

      Cum baia nu a făcut multă vreme parte din rutina zilnică, popularitatea cămăşii s-a bazat în primul rând pe raţiuni de igienă. Carol cel Mare, notează istoricii, purta direct pe piele ceea ce astăzi numim lenjerie de corp – o cămaşă şi pantaloni din bumbac.

      De pe la 1300, arta şi literatura încep să dea importanţă acestui obiect de îmbrăcăminte, multe pânze înfăţişându-i pe oameni de condiţii diferite înveşmântaţi în cămăşi albe cu tăieturi diverse. Şi este posibil ca, încă de pe-atunci, cămaşa albă să fi avut un rol social egalizator, pentru că în frescele sau tablourile epocii care ilustrează destinul sufletului după moarte şi calea străbătută până la Judecata de Apoi, principalul element vestimentar este cămaşa albă, la egalitate cu nuditatea. Până pe la 1860, în vremea Republicii italiene, termenul latin „subucula” desemna cămaşa cu funcţie de lenjerie de corp. Oraşele italiene precum Veneţia şi-au păstrat de-a lungul timpului un renume de necontestat în materie de producţie de cămăşi. Se spune, de pildă, că pentru nunta nobilei Lucieta Gradenigo, membră a unei vechi familii de patricieni cu o istorie de pe la 1200, croitorii veneţieni i-au confecţionat acesteia o cămaşă ţesută cu fir de aur.

Maria Antoaneta şi cămaşa albă feminină

    
În istoria cămăşii, gulerul este vedeta anilor 1500. Astfel, gulerul plat este numit guler franţuzesc, cel cu volane, de câţiva metri chiar, era italian, iar cel ţeapăn, scrobit, era modelul spaniol.

     Istoricii modei consemnează că Beau Brummel, în fapt George Bryan Brummel (1770-1840), un arbitru al eleganţei masculine britanice din acea vreme şi bun prieten al prinţului regent (viitorul rege George al IV-lea), a introdus eşarfele legate pe sub gulerele scrobite ale cămăşilor sale imaculate. Se spune că nodurile pe care ştia să le facă erau pe cât de încântătoare, pe atât de elaborate, astfel încât au fost unii care chiar i-au plătit bani grei pentru a lua parte la adevărate sesiuni de instruire ţinute de acesta în materie de noduri şi legături.

     Un moment important în istoria cămăşii este legat de inventarea nasturilor. Originea acestei invenţii variază. După unii, un fondator al industriei cămăşilor din Marea Britanie i-ar fi inventat pentru a fixa cumva gulerul jucătorilor de polo în timpul meciurilor. O altă versiune este cea potrivit căreia un inventator anonim contrariat de vântul sălbatic din portul New York a găsit în acest fel soluţia de a lipi cumva cămaşa de corp, ataşând la capete nasturi de sidef.

     Revista „Vogue” notează că prima apariţie publică a unei cămăşi albe feminine (în fapt, o rochie de muselină) a fost în portretul reginei Maria Antoaneta (1755-1793), arhiducesă de Austria, soţia lui Ludovic al XVI al Franţei. Portretul semnat Vigée-Lebrun nu respecta eticheta regală, astfel că în 1783 s-a iscat un adevărat scandal pe această temă.

Muncitori vs. gulere albe

     Succesul cămăşii a fost într-o continuă creştere până în secolul XX. Gulerul alb, însemnul averii şi al statusului social – chiar dacă din plastic şi detaşabil pentru a da impresia de curăţenie continuă – devine un ideal tot mai râvnit. Se ajunge până acolo încât culoarea gulerului capătă o semnificaţie de clasă. Se pare că scriitorul american Upton Sinclair (1878-1968), autorul cărţii The Jungle, în care arată condiţiile de muncă ale lucrătorilor din industria cărnii, este primul care introduce distincţia dintre muncitorul cu cămaşă albastră (culoarea uniformei) şi funcţionarul administrativ sau patronul purtător de cămaşă albă, distincţie care face epocă în anii 1930.

     Diferenţa s-a păstrat până în tulburii ani 1970 din Marea Britanie, care opuneau la acea vreme grupurile de muncitori din industrie purtătorilor de gulere albe angrenaţi în muncile de birou sau afaceri. Astăzi, vorbim despre criminalitatea „gulerelor albe”, semn că anumite semnificaţii sunt încă prezente.

Bogart vs. Brando sau cămaşă albă vs. tricou

     Revenind însă la istoria cămăşilor albe, cele care au contribuit neîndoios la popularitatea lor şi la promovarea acestora ca însemn al bunăstării şi averii au fost, şi de această dată, starurile de film din SUA. Rudolph Valentino, supranumit „amantul latin”, după care suspinau la unison toate femeile planetei de pe la 1920, era irezistibil atât pe ecran în cămăşile sale cu mâneci largi, angajat într-un duel mortal cu duşmanul, cât şi în afişele cinematografelor sau prin reviste de astă dată în cămăşi albe, clasice, cu guler răsfrânt. Humphrey Bogart este un alt exemplu de vedetă din Cetatea Filmului care nu s-a putut dezlipi de eticheta eleganţei compusă din costum, cămaşă şi cravată. Starul hollywoodian îi reproşa lui Marlon Brando, vedeta în devenire care se remarcase prin machism şi nonconformism, faptul că intrase în cetatea filmului îmbrăcat în tricouri asudate.

     Nici vedetele feminine nu s-au lăsat mai prejos. Lauren Bacall a asortat cămaşa albă cu mâneci bufante cu rujul şi pantalonii largi, precum şi cu un look rece de divă inaccesibilă.

     Anii 1950 o arată pe delicata Audrey Hepburn în „Vacanţă la Roma”, îmbrăcată în cămaşă cu mâneci rulate şi legate la mijloc care-i subliniază talia de viespe. Ava Gardner devine un icon al modei cămăşilor albe cu mâneci scurte, iar androgina Katharine Hepburn nu abandonează nici ea cămaşa şi pantalonii largi care erau piesele de rezistenţă ale imaginii sale de femeie emancipată. Alt exemplu este Marlene Dietrich, îngerul albastru înveşmântat în bumbac alb.

Maşina de spălat şi democratizarea cămăşii albe

     Dacă în anii 1960, cămaşa albă intră într-un uşor declin odată cu ascensiunea modei etno, în 1967, celebrul model feminin Twiggy o readuce în atenţie şi o impune ca pe un simbol al androginismului. Într-o şedinţă foto, Twiggy pe care o copiau de zor toate adolescentele cu pieptul mai mult sau mai puţin plat se lasă pozată şi apare în reviste în costum, cămaşă şi cravată, semănând totodată şi cu un bărbat şi cu o femeie.

     Anii 1980: decada este deschisă de parada de cămăşi albe a creatoarei punk Vivianne Westwood având ca temă piraţii. Simbolul acestor ani devine cămaşa designerului Ferre, cu o arhitectură bogată, guler înalt, plină de referinţe istorice şi confecţionată în diferite forme de diferite ateliere. Cântăreţul american Prince este un adept al acestei mode, afişându-se mereu într-o cămaşă din care curgeau volane pe toate părţile. Kim Basinger face furori în filmul „Nouă săptămâni jumătate”, la fel şi Jennifer Grey în „Dirty Dancing”, amândouă marcând anii 1980.

     Anii 1990 simplifică foarte mult cămaşa albă, ca reacţie, poate exagerată, la opulenţa perioadei anterioare. Tot istoricii modei consemnează că în 1992, celebra şi temuta editoare Anna Wintour a ales pentru coperta specială la centenarul revistei „Vogue” în SUA trei supermodele, Claudia Schiffer, Naomi Campbell şi Cindy Crawford, pe care le-a îmbrăcat în cămăşile albe ale casei de modă Gap.

     Cămaşa a stat în atenţia unor designeri precum Tom Ford sau Karl Lagerfeld care au rafinat-o până la extrem, transformând-o într-un obiect de lux, de la ţesătura lucioasă şi densă până la croiala îndrăzneaţă şi finisajul impecabil. Dependenţii de modă ar da un strat din pielea proprie pentru a pune mâna pe o cămaşă semnată Tom Ford, cu guler înalt şi ţeapăn, încheiată abia la al treilea nasture.

     Şi-ar mai fi un amănunt, poate nu lipsit de semnificaţie. În scurta sa istorie a cămăşii albe, T.M. Lewin notează că inventarea maşinii de spălat a dus la democratizarea cămăşii ca obiect vestimentar în aşa măsură încât astăzi nu mai este de neconceput schimbarea cămăşii albe chiar şi de mai multe ori pe zi. Şi dacă nu v-aţi hotărât cu ce să vă îmbrăcaţi mâine la slujbă sau la interviul de angajare, scoateţi din dulap una dintre cămăşile albe şi ieşiţi în lume cu o ţinută care să vă reprezinte şi care să le evoce privitorilor liniştea şi solemnitatea zăpezii, a norilor sau a munţilor.

sursa: Historia; Revista „Vogue”; annebebe;